Latura întunecată și puțin cunoscută a lui Cristofor Columb

Acțiunile unui om au schimbat cursul întregii lumi. Din cauza lui s-au prăbușit civilizații, au dispărut popoare întregi, iar harta lumii a fost redesenată pentru totdeauna. Omul acesta a fost Cristofor Columb, așa-numitul descoperitor al Lumii Noi. Unii istorici îl celebrează ca pe un explorator eroic, alții îl condamnă ca pe un cuceritor lacom și ca pe una dintre cele mai nemiloase figuri din istorie.

Mulți istorici l-au descris drept unul dintre cei mai mari exploratori care au trăit vreodată. În spatele mitului descoperirii se află însă o moștenire mult mai întunecată: o istorie a brutalității, a sclaviei și a genocidului, care i-a făcut pe unii cercetători să-l considere unul dintre principalele simboluri ale rasismului din istoria umanității.

Rămân de lămurit două lucruri: dacă Columb a fost cu adevărat un erou condus de credință și de dorința de glorie sau un om orbit de ambiție, de setea de aur și de pofta de putere, și de ce viața lui s-a încheiat în singurătate, boală și rușine.

Geneza unei obsesii: anii obscuri ai marinarului genovez

Majoritatea cărților de istorie spun foarte puține despre primii lui ani. Nici data nașterii nu se cunoaște exact: s-a născut la Genova, pe teritoriul actual al Italiei, la o dată estimată între 26 august și 31 octombrie 1451.

Se știe, în schimb, că a fost negustor și marinar și că l-a cuprins o obsesie arzătoare: să descopere o nouă rută maritimă spre India și China, departe de drumurile comerciale controlate de Imperiul Otoman.

Obsesia i-a dominat viața. Timp de 10 ani, Cristofor Columb a umblat de la o curte la alta prin Europa, încercând să convingă regi și regine să finanțeze un proiect pe care mulți îl considerau un vis nebunesc.

Un deceniu de uși închise: cum a refuzat Europa „visul nebunesc”

Prima încercare a făcut-o la curtea regelui Ioan al II-lea al Portugaliei, care l-a respins după ce experții regali au declarat planul imposibil. Refuzul savanților de la Lisabona nu pornea din prejudecata că Pământul ar fi plat — astronomii vremii îi cunoșteau bine sfericitatea —, ci din calcule matematice riguroase. Circumferința reală a planetei era mult mai mare decât presupunea Columb, care subestimase distanța până în Asia cu aproape o treime, confundând milele arabe cu cele romane. În logica experților portughezi, nicio corabie a epocii nu putea supraviețui unei traversări oceanice atât de vaste fără să epuizeze complet rezervele de apă și hrană.

Ani la rând, Cristofor Columb a îndurat refuzuri, batjocură și sărăcie, dar nu a renunțat. În 1486 a plecat spre Spania, unde a apelat la monarhii proaspăt uniți, regele Ferdinand al II-lea al Aragonului și regina Isabela I a Castiliei.

La început l-au respins și ei. În aceiași ani, fratele său, Bartolomeu, a prezentat proiectul regelui Henric al VII-lea al Angliei, apoi curții regelui Carol al VIII-lea al Franței, dar nu a găsit sprijin nici acolo.

Columb a insistat însă neobosit: timp de 6 ani lungi a trimis petiții curții spaniole, și-a perfecționat propunerea și a promis bogății de neimaginat. În cele din urmă, în 1492, suveranii spanioli au acceptat să-i finanțeze expediția.

Pariul Coroanei spaniole: calculele din spatele deciziei

Istoricii identifică 3 motive principale care au stat la baza acestei decizii:

• Perseverența și viclenia lui Columb – Columb a propus o înțelegere tentantă: dacă expediția reușea, toate teritoriile nou descoperite urmau să aparțină Spaniei, iar el avea să primească titlul nobiliar de „Amiral al Mării Oceanului” și 10% din toate profiturile obținute din bogățiile acelor pământuri.
• Rivalitatea cu Portugalia – Portugalia era atunci cea mai importantă putere maritimă și domina rutele comerciale spre Africa și Asia. Spania voia să-i conteste această supremație și a văzut în planul lui Columb o șansă de a intra în competiție.
• Atracția teritoriilor necunoscute – Chiar dacă Columb nu ar fi ajuns în Asia, perspectiva unor teritorii noi, bogate în aur și resurse, era prea tentantă pentru ca Spania să o ignore.

Înțelegerea a fost încheiată, iar Cristofor Columb urma să navigheze spre vest, peste Atlantic, sub pavilion spaniol, într-o călătorie care avea să schimbe pentru totdeauna cursul istoriei mondiale.

12 octombrie 1492: prima întâlnire și iluzia unui paradis

Pe 3 august 1492, Columb a plecat din portul Palos de la Frontera cu 3 nave: Niña, Pinta și Santa María. După mai bine de două luni pe mare, pe 12 octombrie 1492, corăbiile au ajuns în vederea uscatului. Columb a debarcat pe o insulă căreia i-a dat numele San Salvador, în arhipelagul cunoscut astăzi drept Bahamas.

Locuitorii insulei, cunoscuți mai târziu sub numele de taino, i-au primit pașnic pe străini și le-au oferit daruri: papagali, bumbac și obiecte artizanale simple. Columb a notat în jurnalul său:

„Ne-au adus papagali, ghemuri de bumbac, sulițe și multe alte lucruri, oferind de bunăvoie tot ce aveau. Sunt bine făcuți, cu trupuri armonioase și chipuri frumoase. Nu poartă arme și nici nu știu ce sunt: le-am arătat o sabie, au apucat-o de lamă și s-au tăiat din neștiință. Ar fi niște slujitori excelenți. Cu 50 de oameni i-am putea subjuga pe toți, punându-i să facă tot ce dorim.”

Acest singur paragraf a dezvăluit adevăratele intenții din spatele așa-zisei sale descoperiri.

Tributul în aur și teroarea din Hispaniola: laboratorul subjugării

Sosirea lui Columb a marcat începutul sfârșitului pentru civilizațiile indigene din America. Expedițiile spaniole au adus moarte, sclavie și distrugere unor popoare întregi.

Deși unda de șoc a debarcării spaniole avea să pulverizeze, în deceniile următoare, marile imperii ale aztecilor și incașilor de pe continent, primul laborator al subjugării a fost chiar Hispaniola. Aici, populația Taíno a fost supusă imediat unui regim nemilos de muncă forțată în albiile râurilor și în primele exploatări aurifere, în condiții de o duritate extremă. Foamea, epuizarea, violențele și bolile introduse de europeni au contribuit la prăbușirea demografică a populației indigene.

Istoricul american Laurence Bergreen notează că fiecare indigen de peste 14 ani din zonele aurifere era obligat să predea spaniolilor, la fiecare trei luni, un clopoțel de șoim plin cu pulbere de aur. Acești clopoței din alamă, folosiți în Europa la vânătoarea cu șoimi, aveau volumul unei nuci mari — echivalentul a circa 15–30 de grame de aur. Într-o insulă cu zăcăminte aluvionare modeste, cota devenea o condamnare matematică la supliciu. Celor care nu puteau aduna cantitatea cerută li se refuza plăcuța de aramă purtată la gât ca dovadă a plății și, așa cum documentează istoricul Kirkpatrick Sale, erau pedepsiți cu o cruzime metodică: soldații le amputau mâinile și îi lăsau să sângereze până la moarte. Potrivit unor estimări, aproximativ 10.000 de oameni au fost supuși acestei pedepse, dar aceste cifre nu pot fi confirmate cu exactitate.

A doua expediție: sclavia organizată și câinii de atac

În a doua călătorie, Columb a înființat mai multe colonii și a transformat mii de oameni în sclavi. Documentele vremii consemnează fără ocolișuri brutalitatea cotidiană: nobilul italian Michele de Cuneo, prieten din copilărie al amiralului și participant direct la a doua expediție, descrie în memoriile sale cum Columb i-a oferit drept „dar” o tânără indigenă captivă, pe care a violat-o nestingherit.

„Când mă aflam în barcă, am capturat o femeie caribă foarte frumoasă, pe care domnul Amiral mi-a dat-o mie. Am dus-o în cabina mea, fiind goală după obiceiul lor, și am fost cuprins de dorința de a mă desfăta cu ea. Am vrut să-mi pun dorința în aplicare, dar ea nu a vrut și m-a tratat cu unghiile într-un asemenea mod încât am regretat că am început. Văzând acestea, am luat o frânghie și am bătut-o strașnic, scoțând niște țipete incredibile… În cele din urmă am ajuns la o înțelegere…” — Michele de Cuneo, Scrisoare către Gerolamo Aimari, 28 octombrie 1495.

Soldații spanioli răpeau în mod regulat femei și fete și le foloseau ca sclave sexuale. Când băștinașii se împotriveau sau se îmbolnăveau, oamenii lui Columb asmuțeau asupra lor câini dresați să atace oameni, care sfâșiau victimele sub ochii celorlalți, ca teroarea să se răspândească.

Brutalitatea era atât de extremă încât mii de indigeni au ales să-și ia viața în loc să mai îndure suferința. S-au aruncat de pe stânci, au mâncat plante otrăvitoare sau s-au lăsat să moară de foame.

Bergreen estimează că Hispaniola avea în 1492 în jur de 300.000 de locuitori și că între anii 1494 și 1496 au murit circa 100.000, jumătate dintre ei prin sinucidere în masă. A fost unul dintre cele mai întunecate capitole din istoria umanității, iar Cristofor Columb s-a aflat în centrul lui.

Prăbușirea amiralului: întoarcerea în lanțuri și sfârșitul în dizgrație

Decăderea amiralului nu a pornit însă dintr-o tresărire de compasiune a Coroanei față de populația indigenă, ci din teroarea exercitată asupra propriilor supuși spanioli. Trimis de suverani să investigheze anarhia din colonie, comisarul regal Francisco de Bobadilla a redactat un dosar zdrobitor, scos la lumină în arhivele din Simancas: Cristofor Columb și frații săi pedepseau furtul de cereale prin tăierea nasului și a urechilor, spânzurau coloniști fără judecată. Mai mulți martori audiați de Bobadilla l-au acuzat pe Columb că împiedica botezarea indigenilor pentru a-i putea comercializa ca sclavi.

În toamna anului 1500, Francisco de Bobadilla l-a încătușat pe Columb și l-a trimis peste ocean ca deținut de drept comun.

A fost eliberat mai târziu, dar reputația îi era distrusă. Omul aclamat cândva ca erou era acum privit ca o rușine pentru coroana spaniolă. În ultimii ani de viață, Columb a suferit de artrită, iar vederea i s-a deteriorat până la orbire. În scrisoarea trimisă suveranilor din Jamaica, în iulie 1503, la capătul ultimei sale călătorii, s-a plâns: „Să plângă pentru mine cine are milă, adevăr și dreptate.”

Pe 20 mai 1506, Cristofor Columb a murit la Valladolid, în Spania, după ani marcați de boală și de încercări nereușite de a-și recupera pe deplin autoritatea și privilegiile pierdute. Navigatorul care deschisese drumul expansiunii europene în America nu mai conducea teritoriile pe care le revendicase în numele Coroanei.

Pentru unii, Columb rămâne vizionarul cutezător care a împins granițele lumii cunoscute. Pentru alții, un administrator nemilos, orbit de aur și putere și răspunzător pentru robia și nimicirea unor comunități întregi. Dincolo de disputele istoricilor, documentele vremii consemnează limpede cruzimea unei cuceriri care i-a umbrit definitiv laurii. Lumea Nouă a fost deschisă Europei, dar cu prețul stingerii unor popoare care nu-i greșiseră cu nimic.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU