Marea inundație cu melasă din 1919: când zahărul industrial a curmat 21 de vieți

Pe 15 ianuarie 1919, un reziduu dens din industria zahărului a provocat una dintre cele mai stranii și violente tragedii urbane din istoria Americii. Cedarea catastrofală a unui rezervor gigantic din Boston a revărsat pe străzile cartierului North End aproape 8,7 milioane de litri de melasă (un reziduu asemănător unui sirop, de culoare brună-negricioasă, rezultat în urma extragerii zahărului din sfeclă sau din trestie), transformată într-un torent ucigaș cu forța unui tsunami.

Semnele ignorate ale unui rezervor ridicat pe fugă

Sursa a ceea ce avea să fie numit „Marea inundație cu melasă” a fost un rezervor din oțel, înalt de aproximativ 15 metri, aflat pe Commercial Street, în cartierul North End din Boston. Conținutul lui aparținea companiei United States Industrial Alcohol (USIA). Compania primea transporturi regulate de melasă din Caraibe și o folosea pentru a produce alcool, destinat fabricării de băuturi alcoolice și de muniție.

USIA construise rezervorul în 1915, când Primul Război Mondial crescuse cererea de alcool industrial. Lucrările fuseseră însă grăbite și făcute la întâmplare.

Rezervorul a început să scârțâie și să se cojească, iar melasa se scurgea adesea pe stradă. Cel puțin un angajat al USIA și-a avertizat șefii că structura nu era sigură. În afară de reetanșarea rezervorului, compania a luat puține măsuri. Până în 1919, familiile de imigranți de pe Commercial Street, în mare parte italieni și irlandezi, se obișnuiseră cu zgomotele surde și cu scârțâiturile metalice care veneau din rezervor.

Amiaza de 15 ianuarie pe Commercial Street

În după-amiaza zilei de 15 ianuarie 1919, temperaturile depășeau 4 °C, neobișnuit de blânde pentru o iarnă la Boston. Pe Commercial Street se auzeau muncitorii, tropotul cailor și trenurile de pe calea ferată suspendată din apropiere.

La remiza de pompieri Engine 31, un grup de bărbați își luau prânzul și jucau o partidă amicală de cărți. Lângă rezervor, Antonio di Stasio, un băiat de opt ani, sora lui, Maria, și un alt băiat, Pasquale Iantosca, adunau lemne de foc pentru familiile lor. În casa familiei sale, cu vedere spre rezervor, barmanul Martin Clougherty încă moțăia în pat. Lucrase până târziu, în tura de noapte, la barul său, „Pen and Pencil Club”.

Ruperea niturilor: un torent vâscos la 56 km/h

Pe la ora 12:40, liniștea amiezii a fost spartă de un zgomot metalic asurzitor. Rezervorul, umplut de curând, s-a spintecat și a eliberat aproximativ 8,7 milioane de litri de nămol maro-închis, înainte ca locuitorii să-și poată da seama ce se întâmplă.

„Un zgomot surd, un șuierat – unii spun o explozie și un foșnet – iar valul de melasă s-a revărsat”, a scris ulterior ziarul Boston Post.

Un zid de sirop înalt de aproape 5 metri a năvălit peste Commercial Street cu o viteză de aproximativ 50-55 de kilometri pe oră. A măturat tot ce i-a stat în cale: oameni, cai, clădiri și stâlpi electrici. Au fost rupți până și stâlpii masivi de oțel ai căii ferate suspendate.

Explicația forței zdrobitoare stătea în densitatea neobișnuită a substanței: melasa este cu aproximativ 40% mai grea decât apa, astfel că lichidul eliberat cântărea peste 12.000 de tone. Când rezervorul a cedat, masa colosală nu s-a revărsat ca un pârâu, ci a lovit străzile ca o avalanșă cu greutatea a sute de vagoane de marfă pline ochi, strivind structurile urbane sub un impact de berbece mecanic.

Antonio, Maria și Pasquale au fost înghițiți pe loc de torent. Maria a murit sufocată de melasă, iar Pasquale a fost ucis de un vagon de tren care l-a lovit. Antonio a supraviețuit, dar a suferit o rană gravă la cap după ce a fost aruncat într-un stâlp de iluminat.

Boston Globe avea să scrie mai târziu că forța valului a făcut clădirile să „se deformeze ca și cum ar fi fost făcute din carton”. Remiza Engine 31 a fost smulsă complet de pe fundație, iar etajul al doilea s-a prăbușit peste primul. Între timp, valul a luat din loc casa familiei Clougherty și a izbit-o de calea ferată suspendată.

Martin Clougherty tocmai se trezise. Și-a văzut casa prăbușindu-se în jurul lui, apoi a fost aruncat în curent. „Eram în pat, la etajul al treilea al casei mele, când am auzit un zgomot surd”, își amintea el. „Când m-am trezit, mă aflam în melasă adâncă de câteva picioare.”

Clougherty era pe punctul de a se îneca în vârtejul vâscos când a reușit să se urce pe cadrul propriului pat, pe care l-a găsit plutind în apropiere. Cu această barcă improvizată și-a salvat sora, Teresa. Mama și fratele lui mai mic s-au numărat însă printre cei care au murit în dezastru.

Valul s-a retras aproape la fel de repede cum venise. În urma lui a rămas o fâșie de aproximativ 800 de metri de clădiri dărâmate, cadavre zdrobite și noroi până la talie.

„Aici și acolo se zbătea o siluetă — era imposibil de spus dacă era un animal sau un om. Doar o agitație, o zbenguială în masa lipicioasă, arăta unde mai era vreo urmă de viață.”, a scris un reporter al ziarului Boston Post.

Salvarea supraviețuitorilor și bilanțul victimelor

Poliția și pompierii au ajuns în câteva minute. La fel au făcut peste o sută de marinari de pe nava USS Nantucket a Marinei americane. Salvatorii au înaintat greu prin melasa asemănătoare nisipului mișcător, care începuse să se întărească în frigul iernii. Au început totuși curând să scoată supraviețuitori din dărâmături.

Cea mai dramatică operațiune de salvare a avut loc la Engine 31. Mai mulți dintre bărbații care jucaseră cărți la prânz rămăseseră prinși într-un spațiu izolat de la primul etaj prăbușit, inundat de melasă. Muncitorii i-au eliberat pe supraviețuitori după câteva ore în care au tăiat scânduri de podea și resturi. Până atunci, însă, unul dintre pompieri își pierduse puterile și se înecase.

În zilele următoare, echipele de salvare au continuat să cerceteze ruinele, au împușcat caii prinși în melasă și au recuperat cadavrele. Bilanțul avea să ajungă în cele din urmă la 21 de morți și alți 150 de răniți. Mulți dintre cei decedați au rămas dispăruți timp de câteva zile. Rămășițele unei victime, un vizitiu pe nume Cesare Nicolo, au fost scoase din portul Boston, aflat în apropiere, abia la aproape patru luni după inundație.

Neglijență sau sabotaj: procesul împotriva USIA

După dezastru, victimele au intentat 119 procese separate împotriva United States Industrial Alcohol. Reclamanții au susținut că rezervorul era prea subțire și construit prea neglijent pentru a-și reține în siguranță conținutul. USIA a dat însă o explicație cu totul diferită pentru ruperea lui: sabotajul.

Inundația avusese loc într-o perioadă în care se intensificase activitatea teroristă a grupurilor anarhiste italiene. Aceste grupuri fuseseră acuzate anterior de zeci de atentate cu bombă în toată țara. În 1918, pe când Primul Război Mondial era încă în desfășurare, un bărbat neidentificat sunase chiar la sediul USIA și amenințase că va distruge rezervorul cu dinamită. Pe acest temei, compania a susținut că rezervorul fusese aruncat în aer intenționat de „persoane rău intenționate”.

Procesele au fost în cele din urmă reunite într-o procedură de proporții uriașe, care s-a prelungit timp de cinci ani. Au fost prezentate peste 1.500 de probe. Aproximativ 1.000 de martori au depus mărturie, printre ei experți în explozivi, supraviețuitori ai inundației și angajați ai USIA. Numai pledoariile finale au durat 11 săptămâni.

În aprilie 1925, auditorul numit de instanță Hugh W. Ogden a decis în cele din urmă că United States Industrial Alcohol era vinovată pentru dezastru. Ogden a conchis că nu o bombă provocase cedarea structurală a rezervorului, ci planificarea deficitară a companiei și lipsa de supraveghere. USIA avea să plătească victimelor inundației și familiilor acestora 628.000 de dolari despăgubiri, echivalentul a aproximativ 8 milioane de dolari în prezent.

Decizia auditorului Ogden a marcat totodată o cotitură istorică în legislația industrială americană. A fost unul dintre primele procese colective majore în care o corporație a fost trasă la răspundere directă pentru neglijență inginerească. În urma verdictului, autoritățile din Massachusetts și ulterior din întreaga țară au impus ca toate planurile viitoarelor structuri industriale și civile să fie certificate obligatoriu de ingineri profesioniști și supuse inspecțiilor tehnice municipale înainte de darea în exploatare.

Marea curățenie și parfumul persistent al dezastrului

Când despăgubirile au fost în sfârșit plătite, zona din jurul Commercial Street se refăcuse de mult după tsunamiul de melasă de milioane de litri.

În zilele de după dezastru, peste 300 de muncitori se adunaseră la fața locului pentru a îndepărta resturile și dărâmăturile. Pompierii folosiseră apoi mături, ferăstraie și pompe cu apă sărată ca să curețe ultimele urme de reziduuri siropoase.

Apele portului au rămas maronii până la venirea verii, însă adevărata amprentă a dezastrului a fost mult mai persistentă. Timp de decenii după tragedie, locuitorii din North End mărturiseau că, în zilele toride și umede de iulie, zidurile vechi de cărămidă încă transpirau o mireasmă discretă și dulceagă — semnul fantomatic al unui val letal pe care memoria orașului nu l-a putut spăla niciodată.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU