Test de cultură generală: cât de mult din corpul tău nu este, de fapt, „uman”?

Îți spui, fără să stai prea mult pe gânduri, că trupul tău îți aparține în întregime — un singur organism, o singură specie, o graniță limpede între „tine” și restul lumii. Timp de câteva decenii, chiar și biologii au repetat o cifră menită să zdruncine această certitudine: în corpul uman ar exista de 10 ori mai multe celule bacteriene decât celule proprii. Altfel spus, ai fi doar în proporție de 10% „om”. Cifra suna bine, avea impact și s-a strecurat în manuale și articole ca un adevăr de la sine înțeles. Problema e că nimeni nu o măsurase cu adevărat: era, cum a numit-o un biolog molecular în 2014, un „fapt fals”, care a prins rădăcini în literatura științifică pur și simplu fiindcă suna bine și toată lumea preferă o cifră rotundă.

În anul 2016, trei cercetători de la Institutul Weizmann — Ron Sender, Shai Fuchs și Ron Milo — au refăcut calculul pornind de la date reale. Estimările lor, temeinic revizuite, arată că un corp adult tipic este alcătuit din aproximativ 30 de trilioane de celule umane și 38 de trilioane de bacterii — un raport apropiat de unu la unu, nu de zece la unu. Diferența e atât de mică încât, scriu autorii, fiecare act de defecație poate înclina temporar balanța în favoarea celulelor umane. Aici apare însă răsucirea care schimbă totul: din cele 30 de trilioane de celule „umane”, aproximativ 84% sunt celule sangvine — în marea lor majoritate globule roșii, minuscule, celule care, la maturitate, și-au pierdut nucleul și, odată cu el, ADN-ul. Dacă numeri doar celulele cu nucleu, cele care chiar poartă instrucțiunile speciei tale, bacteriile redevin majoritare.

Iar dacă la nivel de celule scorul e strâns, la nivel de gene nu mai există nicio competiție. Genomul uman conține în jur de 20.000 de gene care codifică proteine. Comunitatea de microbi din intestin poartă, împreună, milioane de gene — de ordinul a de peste o sută de ori mai multe decât ale gazdei. Iar aceste gene nu stau degeaba: descompun fibre pe care corpul tău nu le poate digera singur, sintetizează vitamine, antrenează sistemul imunitar și influențează metabolismul. Din punct de vedere biochimic, o bună parte din ceea ce „faci” ca organism este, de fapt, subcontractat unor chiriași care nu-ți sunt nicidecum rude.

Până aici am vorbit despre ceea ce trăiește pe tine și în tine. Dar dacă privești chiar în interiorul nucleului, în ADN-ul pe care îl numești fără ezitare „uman”, descoperi că nici acolo lucrurile nu sunt curate. Doar aproximativ 1,5–2% din genomul uman codifică efectiv proteine, în timp ce circa 45% este alcătuit din elemente transpozabile — secvențe mobile de ADN, adesea numite „gene care sar”, multe dintre ele descendente ale unor paraziți genetici. Iar aproape jumătate din genom fiind format din aceste elemente, circa 8% provine din retrovirusuri endogene: rămășițe ale unor infecții virale antice ale liniei reproducătoare, virusuri care ne-au infectat strămoșii cu milioane de ani în urmă, s-au integrat în celulele germinale și au fost transmise mai departe, generație după generație. Cu alte cuvinte, în „cartea” ta genetică sunt mai multe pagini de origine virală decât pagini care descriu proteinele ce te alcătuiesc.

Citește și Test de cultură generală: există cu adevărat combustia spontană umană?

Coborârea în intimitatea celulei rezervă însă o surpriză și mai veche. Fiecare celulă a ta e alimentată de mitocondrii, micile „centrale energetice” care transformă hrana în energie utilizabilă. Numai că aceste structuri nu au fost dintotdeauna parte din noi: majoritatea cercetătorilor cred că mitocondriile își au propriul ADN fiindcă au fost cândva bacterii libere, înghițite de celule eucariote primitive, dar nu digerate, în urmă cu aproximativ 1,5 miliarde de ani. Dovada supraviețuiește până azi: mitocondriile și cloroplastele au propriul genom, iar acesta seamănă cu al bacteriilor, nu cu genomul din nucleu — un singur cerc de ADN, care în cazul uman numără 37 de gene. Și, cu rare excepții, acest ADN se moștenește exclusiv de la mamă. Fiecare respirație pe care o transformi în energie funcționează, la propriu, pe descendenții unui microb capturat în zorii vieții complexe.

Cea mai tulburătoare piesă a acestui puzzle nu ține însă de energie, ci de însăși capacitatea de a te naște. Placenta — organul care permite unui făt să fie hrănit luni de zile fără ca sistemul imunitar al mamei să-l atace ca pe un intrus — depinde de o proteină numită sincitină. Sincitinele sunt, la origine, gene de „înveliș” (env) ale unor retrovirusuri, co-optate pentru un rol în placentație: ele provoacă fuziunea celulă-celulă și formează stratul de sincițiu — sincitiotrofoblastul — la interfața dintre mamă și făt. Este exact unealta pe care virusul o folosea odinioară pentru a fuziona cu celulele gazdă și a le infecta, acum îmblânzită și pusă în slujba sarcinii. La șoarecii cărora li s-a dezactivat gena, placenta nu se mai formează și embrionul nu supraviețuiește. Și, ca și cum n-ar fi de-ajuns, natura a repetat trucul: virusuri diferite și fără legătură între ele au fost capturate independent, în linii distincte de mamifere — primate, rozătoare, iepuri, carnivore — pentru exact aceeași funcție, printr-un proces de evoluție convergentă.

Adună toate aceste straturi și imaginea despre „tine” se schimbă. La numărul de celule, ești pe jumătate altceva. La numărul de gene, ești copleșitor altceva. Iar chiar și partea strict „umană” a ADN-ului tău e un palimpsest scris în bună măsură cu cerneală virală și bacteriană, alimentat de un fost microb și făcut posibil, reproductiv, de un virus îmblânzit. „Uman” nu se dovedește a fi o substanță pură, ci un armistițiu — o alianță între specii care, la un moment dat, au încetat să mai fie separate. Corpul nu e o cetate cu tine înăuntru și lumea microbiană afară; zidul trece chiar prin mijlocul tău, iar mare parte din ceea ce numești „eu” este chiar tratatul de pace. Poate că întrebarea mai onestă nu e cât din tine e om — ci dacă „omul” a fost vreodată opera unui singur autor.