Ultima execuție publică din București, la 200 de ani: spânzurarea de pe Calea Moșilor

Pe 26 august 1826, la capul Podului Târgului de Afară, s-a strâns multă lume. Doi căpitani de panduri urmau să fie spânzurați. Nimeni dintre cei adunați n-avea de unde să știe că privește ultima dată cum Bucureștiul ucide în văzul tuturor.

Pe 26 august 2026 se împlinesc 200 de ani de la acea dimineață. Execuția venea pe fondul temerii autorităților că răscoala din 1821 ar putea fi reluată.

De la 1821 la 1826: drumul spre o nouă răscoală

După înăbușirea Revoluției de la 1821 și reinstaurarea domniilor pământene, s-a urmărit, vreme de aproape 15 ani, prinderea și condamnarea ori uciderea tuturor celor care participaseră la rebeliune. Operațiunea nu a fost lăsată pe seama zapciilor. Chiar Grigore al IV-lea Ghica, domnul Țării Românești, supraveghea prinderea și pedepsirea celor ce cutezaseră să se ridice împotriva ocârmuirii.

Dintre mișcările de după 1821, când Răscoala lui Tudor Vladimirescu avea să fie înăbușită, cea mai violentă a fost răzvrătirea din Oltenia. Oamenii luptau contra turcilor, tătarilor, a haiducilor sau a sufletelor fără căpătâi, dar și împotriva orânduirii. Capii acelei răscoale au fost Ghiță Cuțui și Simion Mehedințeanu.

Ambii fuseseră căpitani de panduri în oastea lui Tudor Vladimirescu. După 1822 s-au ascuns și au continuat să lupte.

Cula Cuțui și legenda soției răpite de turci

Ghiță Cuțui fusese slujitor de plasă prin partea locului și, între apostați, între răzvrătiți, căpetenie. Pe la 1815 ridicase o culă importantă la Broșteni, în lunca Motrului, în amintirea soției sale. Datarea culei în 1815 și legătura ei cu Ghiță Cuțui sunt documentate; povestea răpirii soției de către turcii din Ada-Kaleh aparține însă tradiției locale și este consemnată ca legendă.

Tânăra femeie fusese răpită de turcii de pe insula Ada-Kaleh, care pustiau vestul Olteniei. În aceeași perioadă, cetele lui Osman Pasvantoglu terorizau Bucureștii. Clădirea a supraviețuit stăpânului ei, dar nu și secolului care a urmat.

Cula Cuțui, pe scurt

• Monument istoric aflat pe teritoriul satului Broșteni;
• Construită în anul 1815, în lunca Motrului, de Ghiță Cuțui, căpitan de panduri în oastea lui Tudor Vladimirescu;
• Memoria locului păstrează amintirea tragicului destin al tinerei soții a căpitanului Cuțui, răpită de turcii din Ada-Kaleh;
• Deteriorată în timpul Primului Război Mondial și abandonată după 1916;
• Restaurată în anii ’60;
• Recuperată în 1990 de proprietari, care însă au abandonat-o.

Schitul Topolnița, fortificat de răsculați

Simion Mehedințeanul a găsit refugiu între zidurile Schitului Topolnița — cel care și astăzi se prezintă cu un turn de strajă și ziduri înconjurătoare.

Documentele epocii îl fixează într-o singură formulă: „căpetenie dintre apostați la vremea turburării ce s-au urmat aici în țară”. Atât. O linie de cancelarie, suficientă pentru condamnare.

1826: întoarcerea din exil și arestarea

În mai 1826, Cuțui și Mehedințeanu au trecut munții din exilul de la Mehadia și au intrat în Țara Românească. După confruntarea de la Topolnița și tratativele cu autoritățile, au ajuns la București la 10 iulie; ulterior au fost arestați.

Acuzația reținută împotriva lor era că adunaseră „tovarăși cât mai mulți”, cu care doreau să „iasă cu toții deodată în țară pă la multe locuri”. Nu o revoltă în desfășurare, ci o revoltă pregătită. Pentru ocârmuire, diferența nu conta.

Ștreangul, cu multă lume împrejur

Pe 26 august 1826, Ghiță Cuțui și Simion Mehedințeanu au fost spânzurați la capul Podului Târgului de Afară — astăzi, Calea Moșilor. Cu multă lume împrejur.

Aceasta avea să fie ultima execuție publică din București. Pedeapsa nu s-a oprit însă la cei doi. A doua zi, trei dintre tovarășii lui Cuțui au fost plimbați prin târg „cu pieile goale” și bătuți, apoi trimiși la ocnă. Umilirea publică prelungea spectacolul cu încă o zi, pentru cei pe care statul nu voia să-i omoare, dar voia să-i arate.

Ce a rămas din 26 august 1826

Mulțimea de la capul Podului Târgului de Afară s-a împrăștiat fără să știe că asistase la un capăt de drum. Bucureștiul avea să mai execute oameni, dar niciodată în piață, niciodată cu privitori.

Din cei doi căpitani au rămas patru fragmente de arhivă și o clădire de piatră în lunca Motrului, ridicată în memoria unei femei răpite, restaurată o dată și abandonată de două ori.

Strada, în schimb, e tot acolo. Trece prin ea, zilnic, un oraș care nu-și mai amintește ce s-a întâmplat la capătul ei acum două secole.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU