Zborul 655 Iran Air: cum au doborât SUA un avion civil în 1988 și au mușamalizat totul cu ajutorul Marii Britanii

Pe 3 iulie 1988, crucișătorul american USS Vincennes a doborât zborul 655 Iran Air, ucigând toți cei 290 de civili aflați la bord. Deși public Washingtonul și Londra au invocat legitima apărare, documentele diplomatice obținute prin legea privind libertatea de informare dezvăluie o mușamalizare la cel mai înalt nivel între guvernele Reagan și Thatcher.

În 1988, SUA au fost cele care au atacat un avion civil – și au încercat imediat să mușamalizeze incidentul, cu sprijinul deplin al Marii Britanii, conform publicaţiei Morningstar.

Cum au reacționat Londra și Washingtonul când SUA au doborât un avion de pasageri iranian? Conform unor documente secrete obținute printr-o cerere în baza legii privind libertatea de informare, răspunsul e unul înfiorător: au încercat să mușamalizeze incidentul.

Cifra seacă de 290 de victime ascunde însă chipuri concrete: cei uciși erau 274 de pasageri și 16 membri de echipaj, dintre care 66 de copii sub 12 ani (unele surse indică 65), din șase naționalități — 254 iranieni, 13 emiratezi, 10 indieni, 6 pakistanezi, 6 iugoslavi și un italian. La comenzile Airbus-ului A300, înmatriculat EP-IBU, se afla comandantul Mohsen Rezaian. Este, până astăzi, unul dintre cele mai mortale cazuri de doborâre a unui avion civil din istorie — al șaptelea cel mai grav dezastru aviatic și cel mai mortal produs vreodată deasupra Oceanului Indian.

În public, ambele guverne au susținut că SUA nu erau vinovate. În culise însă, diplomații americani le-au cerut de fapt britanicilor să depună o plângere împotriva Marinei SUA — pentru ca aceasta să acorde mai multă atenție aeronavelor „civile”. Această corespondență secretă expune nu doar prăpastia uriașă dintre discursul public și realitatea de pe teren, ci și modul în care diplomația internațională a gestionat unul dintre cele mai grave incidente aviatice din istorie.

Un război de opt ani și un aliat pe nume Saddam

Pentru a înțelege ce s-a întâmplat, e nevoie de puțin context. În 1988, Irakul și Iranul se aflau deja de 8 ani în război. Saddam Hussein declanșase conflictul invadând Iranul, iar rezultatul fusese o baie de sânge pentru ambele tabere — cu până la 200.000 de morți.

Până în 1988, iranienii ajunseseră într-o poziție mai puternică. Statele Unite, care considerau regimul revoluționar islamic al Iranului drept principalul lor inamic, se aliaseră cu Saddam. Navele de război americane din Golf atacau ambarcațiunile militare iraniene și platformele petroliere.

3 iulie 1988: cum a doborât nava USS Vincennes zborul 655 Iran Air

Apoi, pe 3 iulie 1988, căpitanul navei de război USS Vincennes a lansat două rachete ghidate pentru a distruge zborul 655 al Iran Air, care transporta 290 de pasageri și membri ai echipajului către Dubai, conform Britannica.

Care era versiunea oficială americană? SUA au susținut că fuseseră atacate fără provocare de către nave de patrulă iraniene și că au confundat avionul de pasageri cu un avion de luptă iranian. În cele din urmă, multe aspecte ale acestei relatări s-au dovedit false — cel mai important fiind faptul că avionul se afla într-un zbor regulat și nu își schimbase cursul spre navă.

„Dragă Ron”, „Dragă Margaret”: scrisorile dintre Reagan și Thatcher

Documentele obținute de la Ministerul de Externe britanic conțin scrisori de susținere privind doborârea avionului, schimbate între președintele Reagan și prim-ministrul Margaret Thatcher. În misive intitulate „Dragă Ron” și „Dragă Margaret”, președintele american afirma că doborârea a fost o „tragedie”, dar una pentru care „Iranul poartă responsabilitatea”.

Thatcher merge chiar mai departe și găsește o latură pozitivă a incidentului, spunându-i președintelui: „Accidentul pare cel puțin să fi contribuit la conștientizarea de către conducerea iraniană a necesității urgente de a pune capăt conflictului din Golf.”

Există și un contrast greu de trecut cu vederea. Întrebat direct dacă declarația sa de regret echivalează cu o scuză, Reagan a răspuns simplu: „Da.” Adjunctul său însă avea să meargă în direcția opusă. La mai puțin de o lună după doborâre, în plină campanie prezidențială, vicepreședintele George H.W. Bush declara în fața unui grup de lideri republicani, pe 2 august 1988: „Nu-mi voi cere niciodată scuze pentru Statele Unite ale Americii. Niciodată. Nu-mi pasă care sunt faptele” — adăugând că nu e „genul de om care să-și ceară scuze pentru America”. Deși nu a numit explicit incidentul în acel discurs, publicații precum Newsweek și TIME au raportat declarația drept reacția lui la doborârea avionului iranian.

În culise, o cerere neașteptată: reclamați-vă propria Marină

În spatele acestui sprijin ferm, lucrurile arătau însă altfel. Deși Thatcher îi oferise lui Reagan susținere maximă pentru poziția de „autoapărare” privind distrugerea avionului, în culise oficialii erau îngrijorați.

Cea mai surprinzătoare notă vine de la diplomații britanici, care afirmă că oficiali din Departamentul de Stat al SUA (echivalentul Ministerului Afacerilor Externe) doreau de fapt ca britanicii să formuleze plângeri împotriva marinei americane — deoarece acest lucru ar fi putut-o împiedica să mai acționeze la fel de imprudent în viitor.

O scrisoare „confidențială” din partea ambasadei britanice de la Washington către Ministerul Afacerilor Externe, datată 19 iulie, menționează:

„Secretarul adjunct adjunct din cadrul Biroului pentru Orientul Apropiat al Departamentului de Stat ne-a comunicat în particular că există un consens general la nivel politic în cadrul Departamentului de Stat și al Pentagonului (inclusiv al JCS [Comitetul Șefilor de Stat Major]) cu privire la faptul că Marina SUA trebuie să depună eforturi mult mai mari pentru a-și coordona eficient activitățile cu controlul civil al traficului aerian din Golful Persic.”

Funcționarul american de la Departamentul de Stat a adăugat că „ar fi foarte util dacă noi [adică britanicii] ne-am putea exprima clar îngrijorările direct către Marina SUA, pentru a-i îndruma în direcția corectă”.

Scrisoarea a fost adresată miniștrilor de la Ministerul Afacerilor Externe — David Mellor, Lynda Chalker, Tim Eggar și Lord Glenarthur —, precum și Departamentului Transporturilor și Ministerului Apărării, astfel încât atât plângerile americane, cât și cele britanice cu privire la Marina SUA erau cunoscute pe scară largă.

Versiunea publică față de adevărul din spatele ușilor închise

Contrastul dintre discursul public și cel privat este izbitor. Un telex „confidențial” trimis de Ministerul Afacerilor Externe către Ambasada Britanică la Washington, la 13 iulie, preciza că „poziția oficială” care trebuia adoptată în public era că doborârea a avut loc „în urma unui atac iranian”, că „nava USS Vincennes a emis avertismente către o aeronavă neidentificată care se apropia, dar nu a primit niciun răspuns” și că „acceptăm pe deplin dreptul forțelor din Golful Persic de a se apăra”.

În privat, tonul era însă mult mai critic. Sub același titlu „confidențial”, aceeași notă preciza:

„Există încă o mare confuzie și incertitudine. O serie de detalii din versiunea inițială a evenimentelor prezentată de SUA au fost corectate ulterior. De exemplu, s-a stabilit acum, contrar afirmațiilor inițiale ale SUA, că aeronava Airbus zbura în cadrul coridorului său aerian civil și că era vorba de un zbor regulat.”

Aeronava comercială, un Airbus A300, zbura regulamentar în coridorul aerian recunoscut internațional, emițând semnale de transponder civile standard pe care sistemele radar ale crucișătorului american le-au ignorat sau interpretat eronat.

Nota adăuga că „există întrebări” cu privire la alte afirmații ale SUA, inclusiv „de ce echipamentul electronic de interogare al navei USS Vincennes a indicat că aeronava era una militară și dacă nava de război a încercat să contacteze aeronava pe frecvențele radio corespunzătoare”.

Documentul recunoaște, de asemenea, că Marea Britanie s-a remarcat prin faptul că a luat partea SUA. „Majoritatea celorlalte țări și-au exprimat compasiunea”, se arată în notă, dar „numai Regatul Unit a inclus o referire la dreptul la autoapărare, atrăgând astfel critici din partea Iranului și a altor țări”.

Un telex trimis chiar în ziua tragediei

Relația strânsă dintre Marea Britanie și SUA — precum și dorința acesteia de a minimiza faptele reale privind doborârea — este dezvăluită într-un telex trimis pe 3 iulie, chiar ziua în care avionul civil iranian a fost doborât. Acest telex de tip „info flash”, intitulat „incident în Golf”, menționează că „Pentagonul ne-a recunoscut că SUA au doborât din greșeală, în Strâmtoarea Hormuz, un avion de linie civil. Acest lucru nu a fost încă confirmat public.”

Pe lângă faptul că i-au informat pe britanici înainte ca informația să devină publică, americanii le-au împărtășit și încercările lor de a gestiona povestea în presă. Telexul precizează: „Administrația nu a confirmat încă public și presei că aeronava era un avion civil, nici că SUA au fost cele care l-au doborât, dar declarațiile anterioare ale Pentagonului, conform cărora SUA ar fi doborât un F-14 iranian, sunt acum retractate.”

Nicio scuză oficială — dar despăgubiri și o medalie

Statele Unite nu și-au cerut niciodată scuze oficiale față de Iran. Abia în 1996, printr-un acord la Curtea Internațională de Justiție, au acceptat să platească — dar suma trebuie citită cu atenție. Acordul global s-a ridicat la 131,8 milioane de dolari, însă doar 61,8 milioane au mers efectiv către familiile celor 248 de iranieni uciși (300.000 de dolari pentru fiecare victimă care era întreținător de familie și 150.000 pentru ceilalți). Restul de circa 70 de milioane a soluționat dispute bancare separate, moștenite din criza ostaticilor de la Teheran, fără nicio legătură cu doborârea. În plus, SUA au fost de acord să livreze Iranului două aeronave Airbus A300-600. Totul a fost făcut explicit „ex gratia”, fără recunoașterea vreunei răspunderi.

Cât despre echipaj? Departe de a fi sancționați, oamenii de pe Vincennes au primit panglici de acțiune de luptă, iar comandantul navei a rămas la post până în anul următor. În 1990, Rogers a fost decorat pentru „servicii merituoase” într-o perioadă care includea exact ziua doborârii.

Iar Iranul nu a uitat. Contrar convenției din aviație de a retrage numerele de zbor asociate cu tragedii, Iran Air a continuat ani la rând să folosească numărul IR655 pe ruta Teheran–Dubai, ca memorial pentru cei 290 de oameni care nu au mai ajuns niciodată la destinație.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU