4 Iulie în Istorie: ziua în care libertatea, știința și memoria Europei se întâlnesc

Papa Benedict al V-lea a murit la Hamburg, după un pontificat de numai câteva săptămâni (mai–iunie 964), într-o perioadă de puternică intervenție imperială în treburile Romei. Episodul este o fereastră spre Evul Mediu timpuriu occidental, când papalitatea era prinsă între facțiunile romane și autoritatea împăraților romano-germani. Împăratul Otto I l-a depus într-o ceremonie umilitoare, în care i s-a rupt pallium-ul de pe umeri și i s-a frânt cârja peste cap, fiind coborât la rangul de diacon și dus în exil în Germania. Ambiguitatea a rămas până azi: Anuarul Pontifical al Vaticanului notează că, dacă Leo al VIII-lea a fost papă legitim, atunci Benedict al V-lea a fost antipapă — iar dacă nu, situația se inversează.

În data de 4 iulie 1054, astronomii chinezi au consemnat apariția unei „stele oaspete” în constelația Taurului, atât de strălucitoare încât a rămas vizibilă în plină zi timp de 23 de zile — de aproximativ patru ori mai luminoasă decât Venus — și încă vreo 653 de nopți după aceea. Remanența ei este identificată astăzi cu Nebuloasa Crabului. Data trebuie înțeleasă ca moment al observației documentate, nu ca moment al exploziei: steaua se afla la circa 6.500 de ani-lumină, așa că lumina surprinsă de cronicarii chinezi pornise cu milenii înainte de a ajunge pe cer. Legătura dintre însemnările chinezești și nebuloasă a fost stabilită abia în anii 1920, iar un pictograf al populației ancestrale Puebloan de la Chaco Canyon ar putea păstra și el amintirea evenimentului.

Pe 4 iulie 1187, Saladin a înfrânt decisiv armata Regatului latin al Ierusalimului lângă Marea Galileii, într-o bătălie care a deschis calea recuceririi Ierusalimului și a declanșat, indirect, reacția cruciată occidentală. Cruciații fuseseră atrași pe un platou fără apă și au fost distruși mai mult de sete și de arșiță decât de săbii. În înfrângere, Saladin a capturat și relicva Sfintei Cruci, purtată de creștini în fruntea oastei — o pierdere resimțită ca fiind la fel de catastrofală ca prăbușirea militară și care a aprins, doi ani mai târziu, a Treia Cruciadă.

Pe 4 iulie 1456 a început faza de asediu asupra Belgradului, parte din ofensiva lui Mehmed al II-lea de după cucerirea Constantinopolului. Apărarea orașului de către forțele conduse de Ioan de Hunedoara a devenit un moment-simbol al rezistenței central-europene în fața expansiunii otomane. Cu puțin timp înainte, papa Calixt al III-lea poruncise ca în întreaga creștinătate clopotele să bată la amiază, ca chemare la rugăciune pentru apărători — iar o tradiție tenace leagă până azi clopotul de amiază de această victorie.

Congresul Continental a adoptat Declarația de Independență la 4 iulie 1776, documentul prin care coloniile americane și-au afirmat separarea politică de Marea Britanie. Impactul său simbolic asupra limbajului modern al libertății, suveranității și drepturilor politice îl face recognoscibil dincolo de spațiul american. Curios este că votul efectiv pentru independență avusese loc pe 2 iulie: John Adams a scris atunci că a doua zi a lunii va fi sărbătorită de generațiile viitoare cu focuri de artificii — s-a înșelat cu două zile, fiindcă istoria a reținut data de pe textul adoptat, iar majoritatea delegaților au semnat de-abia în august.

George Everest, geodez și geograf britanic, s-a născut la 4 iulie 1790 și a devenit cunoscut prin activitatea sa în Marele Studiu Trigonometric al Indiei. Numele său a fost dat celui mai înalt vârf al lumii, deși el însuși nu l-a explorat niciodată. Ironia dublă: numele îi este pronunțat greșit de întreaga planetă — el îl rostea „IIV-rist”, nu „E-ve-rest” — iar Everest s-a opus onoarei, argumentând că numele lui nu poate fi scris ori pronunțat în limbile locale. Muntele avea deja denumiri băștinașe, tibetanul Chomolungma și nepalezul Sagarmatha, care au fost trecute cu vederea.

Giuseppe Garibaldi s-a născut la Nisa, la 4 iulie 1807, și avea să devină una dintre figurile centrale ale unificării Italiei — reper al aceluiași secol al naționalităților în care românii își construiau propriul proiect politic modern. Paradoxul biografiei sale: eroul unificării italiene s-a născut într-un oraș pe care Italia l-a cedat Franței în 1860, astfel că propriul loc de naștere a ajuns, sub ochii lui, pe teritoriu străin. Înainte de a lupta pentru Italia, se remarcase în America de Sud, în Brazilia și Uruguay, câștigându-și porecla de „eroul a două lumi”.

Thomas Jefferson și John Adams, al treilea și al doilea președinte al Statelor Unite, au murit amândoi la 4 iulie 1826, exact la semicentenarul Declarației de Independență. Coincidența are o forță simbolică rară: doi rivali politici, apoi prieteni reconciliați, dispar în aceeași zi cu mitul fondator al republicii americane. Ultimele cuvinte ale lui Adams au fost „Thomas Jefferson supraviețuiește” — fără să știe că prietenul său murise cu vreo cinci ore mai devreme, la Monticello, întrebând cu ultimele puteri „Este a patra zi?”. Ca și cum n-ar fi fost de-ajuns, un al treilea președinte, James Monroe, avea să moară tot pe 4 iulie, în 1831.

La 4 iulie 1827 a intrat în vigoare emanciparea finală a persoanelor încă înrobite în statul New York, după o lege adoptată anterior, în 1817. Momentul dezvăluie tensiunea dintre idealurile americane ale libertății și durata lungă, complicată, a abolirii. Comunitatea afro-americană din New York a ales însă deliberat să sărbătorească nu pe 4, ci pe 5 iulie — atât pentru a evita violențele revelatorilor albi de Ziua Independenței, cât și ca reproș tăios la adresa ipocriziei de a celebra „libertatea” cât timp milioane rămâneau în sclavie. Această tradiție a „celui de-al Cincilea Iulie” a fost fundalul direct al celebrului discurs al lui Frederick Douglass din 1852, „Ce este pentru sclav ziua de 4 Iulie?”.

Victor Babeș, bacteriolog și morfopatolog român, este indicat în unele surse românești ca născut la 4 iulie 1854, la Viena; alte repertorii academice folosesc data de 28 iulie, deci intrarea trebuie marcată cu prudență calendaristică. Importanța sa este însă incontestabilă: fondator al școlii românești de microbiologie, membru al Academiei Române, el a legat medicina românească de marile curente europene ale bacteriologiei. Împreună cu francezul Victor Cornil a publicat în 1885 un tratat considerat adesea primul tratat de bacteriologie din lume, iar un întreg gen de paraziți — Babesia — și boala pe care o provoacă îi poartă numele. Inițial se înscrisese la Arta Dramatică la Budapesta și a trecut la medicină abia după ce sora lui a murit de tuberculoză.

În jurnalul lui Charles Lutwidge Dodgson, devenit celebru ca Lewis Carroll, ziua de 4 iulie 1862 apare legată de excursia cu barca pe Tamisa în care a improvizat, pentru cele trei surori Liddell, povestea ce va deveni Alice’s Adventures in Wonderland. Carroll a imortalizat momentul ca „după-amiaza de aur”, însă registrele meteorologice ale Observatorului Radcliffe din Oxford arată că 4 iulie 1862 a fost, de fapt, o zi răcoroasă și mai degrabă ploioasă — aurul era al amintirii, nu al vremii. În carte, Carroll s-a caricaturizat pe sine în personajul Dodo, o aluzie la bâlbâiala care îl făcea să-și rostească numele „Do-do-Dodgson”.

Prin Decretul nr. 765 din 4/16 iulie 1864, Alexandru Ioan Cuza a înființat Universitatea din București, reunind Facultățile de Drept, Științe și Litere într-o instituție centrală a statului modern român. Dubla dată „4/16″ reflectă decalajul dintre calendarul iulian și cel gregorian, iar noua universitate se declara succesoare a Academiei Domnești de la Sfântul Sava (1694). Nucleul din care a crescut întregul edificiu fusese Facultatea de Drept, devenită instituție independentă încă din 1859, iar primul rector al Universității a fost un jurist, Gheorghe Costaforu.

La 4 iulie 1876 a luat ființă Societatea de Cruce Roșie din România, la Spitalul Colțea din București, cu doar un an înainte de Războiul de Independență — aproape ca un act de anticipare. Prima ambulanță a plecat la nici trei săptămâni de la înființare, pe 20 iulie 1876, spre frontul sârbo-turc de la sud de Dunăre. Prin statutul din 1876, femeile nu puteau face parte din conducerea societății, motiv pentru care ele au fondat în 1906 o „Cruce Roșie a doamnelor” paralelă, fuzionată abia în 1915. Anul acesta, 2026, organizația împlinește 150 de ani de activitate neîntreruptă.

Institutul Tuskegee a fost fondat la 4 iulie 1881, cu Booker T. Washington ca prim profesor și conducător, ca instrument de emancipare socială într-o Americă încă marcată de moștenirea sclaviei și a segregării. Washington a ridicat instituția literalmente din nimic: primele cursuri s-au ținut într-o baracă și într-o biserică dărăpănată, iar studenții au fabricat cu mâinile lor cărămizile și clădirile campusului. Numele Tuskegee avea să răsune peste decenii, prin aviatorii afro-americani „Tuskegee Airmen” din al Doilea Război Mondial.

La Paris, pe 4 iulie 1884, Franța a prezentat oficial Statelor Unite Statuia Libertății, prin ministrul american Levi Morton, înainte ca monumentul să fie demontat și transportat peste Atlantic. Ceremonia a fost aleasă anume de Ziua Independenței: tabla ținută de statuie poartă inscripția „JULY IV MDCCLXXVI”, adică 4 iulie 1776. Puțini știu că silueta fusese reciclată dintr-un proiect anterior, respins, al sculptorului Bartholdi — o uriașă femeie voalată ținând o torță, gândită pentru intrarea Canalului Suez, în Egipt — iar scheletul metalic interior a fost proiectat de Gustave Eiffel, cu ani înainte de turnul său.

La 4 iulie 1898, nava franceză La Bourgogne s-a scufundat în Atlantic după o coliziune cu velierul britanic Cromartyshire, în condiții de ceață densă. Dezastrul a rămas infam nu doar prin numărul mare de victime, ci pentru că a răsturnat regula „femeile și copiii mai întâi”: circa 48% din echipaj a supraviețuit, dar doar aproximativ 13% dintre pasageri, dintre cele circa 200 de femei scăpând una singură, iar dintre copii niciunul. Membri ai echipajului ar fi respins pasagerii de la bărci cu cuțitele și cu vâslele — un contrapunct sumbru la mitologia cavalerismului maritim pe care Titanicul avea s-o consacre paisprezece ani mai târziu.

Gloria Stuart s-a născut la 4 iulie 1910, la Santa Monica, și a avut o carieră cinematografică neobișnuit de lungă, revenind spectaculos în atenția publicului prin rolul vârstnicei Rose din Titanic. Rolul a făcut-o, la 87 de ani, cea mai vârstnică persoană nominalizată până atunci la un Oscar pentru actorie — record pe care avea să-l dețină până în 2017. Fusese o vedetă a Hollywoodului anilor ’30, apoi părăsise ecranul timp de decenii pentru a deveni pictoriță și maestră a cărții tipărite manual, înainte de această întoarcere neașteptată.

După asasinatul de la Sarajevo din 28 iunie 1914, Franz Ferdinand și soția sa, Sophie Chotek, au fost înhumați la Artstetten pe 4 iulie 1914, în urma unei slujbe la Viena voit discrete. Funeraliile au fost transformate într-un afront calculat: fiindcă Sophie provenea dintr-o căsătorie morganatică, sicriul ei a fost așezat cu vreo jumătate de metru mai jos decât al soțului, cu o mănușă și un evantai deasupra — însemne de simplă doamnă de onoare. Casele regale străine nu au fost invitate, iar unii istorici susțin că absența lor a eliminat șansa unui summit informal care ar fi putut dezamorsa Criza din Iulie. Franz Ferdinand își construise cripta de la Artstetten cu ani înainte, tocmai ca să poată odihni alături de Sophie, care nu ar fi fost primită niciodată în Cripta Imperială.

Pe 4 iulie 1918, Mehmed al VI-lea a urcat pe tronul Imperiului Otoman, la o zi după moartea predecesorului său, Mehmed al V-lea, survenită pe 3 iulie 1918. Momentul marchează începutul ultimei domnii otomane, într-un imperiu aflat la capătul Primului Război Mondial. Odată cu el se stingea o dinastie care domnise 641 de ani, cea mai longevivă din lume; în locul unei coroane, sultanul a fost „încins cu Sabia lui Osman”. Patru ani mai târziu, ultimul sultan avea să fugă din Istanbul la bordul unui vas de război britanic și să moară în exil, la San Remo, atât de sărac încât fiica sa a trebuit să găsească bani pentru înmormântare.

Alfredo Di Stéfano s-a născut la Buenos Aires, la 4 iulie 1926, și a devenit una dintre marile figuri ale fotbalului mondial, asociată mai ales cu epoca de aur a lui Real Madrid, pe care l-a dus la cinci Cupe ale Campionilor consecutive. Poreclit „La Saeta Rubia” (Săgeata Blondă), a jucat pentru trei echipe naționale — Argentina, Columbia și Spania — și totuși, printr-o răsucire nedreaptă a sorții, n-a evoluat niciodată la un Campionat Mondial.

Gina Lollobrigida s-a născut la 4 iulie 1927, la Subiaco, și a devenit una dintre imaginile emblematice ale cinematografiei italiene postbelice, într-o epocă în care filmul european concura vizibil cu Hollywoodul. Supranumită la un moment dat „cea mai frumoasă femeie din lume”, ea a părăsit în mare parte platourile chiar la apogeul carierei pentru a se dedica fotojurnalismului — reușind, în anii ’70, o ședință foto privată cu Fidel Castro — și, mai târziu, sculpturii.

Evenimentul este major, dar data trebuie corectată: Equal Franchise Act a devenit lege la 2 iulie 1928, nu la 4 iulie. Prin această lege, femeile au primit drept de vot în aceleași condiții ca bărbații, de la 21 de ani, într-un moment de referință pentru istoria democrației britanice și europene. Legea a coborât vârsta de vot a femeilor de la 30 la 21 de ani, adăugând circa cinci milioane de alegătoare — presa a numit-o ironic „votul flapper-elor”. Emmeline Pankhurst, lidera mișcării sufragetelor, murise cu numai câteva săptămâni înainte, pe 14 iunie 1928, fără să apuce victoria pentru care luptase o viață.

Marie Curie a murit la 4 iulie 1934, la sanatoriul Sancellemoz din Passy, în Alpii francezi — prima persoană laureată cu două premii Nobel în domenii științifice diferite și una dintre marile figuri ale culturii europene. A murit de anemie aplastică, provocată de expunerea îndelungată la radiații. Caietele și manuscrisele ei sunt și astăzi atât de radioactive încât se păstrează în cutii căptușite cu plumb și trebuie manipulate cu echipament de protecție. În 1995 a fost reînhumată la Panthéon, prima femeie primită acolo pentru propriile merite.

Între 3 și 5 iulie 1941 s-a desfășurat Bătălia de la Cernăuți, în cadrul Operațiunii München, ofensiva prin care România, aliată cu Germania nazistă, a urmărit recuperarea Basarabiei, nordului Bucovinei și ținutului Herța de la URSS. Este un episod important pentru istoria spațiului românesc, dar care trebuie tratat fără triumfalism: campania s-a înscris în războiul Axei împotriva Uniunii Sovietice. „Eliberarea” acestor teritorii, în vara lui 1941, a fost umbrită imediat de violențe și persecuții grave — pogromuri în Bucovina, apoi ghetoul de la Cernăuți și deportările spre Transnistria, în care au pierit zeci de mii de evrei. Recuperarea teritorială și atrocitatea au fost, în acele săptămâni, inseparabile.

În noaptea de 3 spre 4 iulie 1941, la Lwów (astăzi Liov), naziștii au arestat și executat pe colinele Wulecki circa 25 de profesori universitari, împreună cu tot atâția membri ai familiilor lor, ca parte a politicii de distrugere a elitelor intelectuale poloneze. Listele de condamnați fuseseră întocmite încă dinainte de război, iar printre ținte s-a numărat și un fost prim-ministru al Poloniei, Kazimierz Bartel. Crima a fost ținută secretă, iar după război nimeni nu a fost tras vreodată la răspundere pentru ea — o dovadă a felului în care ocupațiile succesive vânau universitățile și cultura Europei de Est.

La 4 iulie 1942 s-a încheiat cucerirea Sevastopolului de către forțele Axei, după un asediu devastator la care a participat și armata română, cu pierderi importante. Trupele de munte românești și-au croit drum până la Balaklava — chiar terenul „Șarjei Brigăzii Ușoare” din Războiul Crimeii (1854) — de această dată de partea Axei, împotriva URSS. La asediu, germanii au folosit cea mai mare piesă de artilerie construită vreodată, tunul feroviar de 800 mm „Dora”, iar căderea cetății i-a adus lui von Manstein bastonul de feldmareșal. Este un exemplu dur al implicării României în războiul de pe Frontul de Est.

La 4 iulie 1946, la Kielce, în Polonia, un pogrom antisemit a dus la uciderea a 42 de evrei și la rănirea altor zeci de persoane, majoritatea supraviețuitori ai Holocaustului. Violența a fost declanșată de o acuzație de tip „calomnie a sângelui”: un băiat polonez dispăruse de acasă — de fapt fusese în vizită la un prieten — și, la întoarcere, a susținut că fusese răpit de evrei. Masacrul a arătat că sfârșitul războiului nu însemnase sfârșitul antisemitismului și a grăbit exodul în masă al evreilor rămași în Polonia.

Statele Unite au recunoscut oficial independența Filipinelor la 4 iulie 1946, după ocupația japoneză și distrugerile celui de-al Doilea Război Mondial — un reper al proceselor de decolonizare postbelice. Timp de șaisprezece ani, Filipinele și-au sărbătorit Ziua Independenței chiar pe 4 iulie; abia în 1962 președintele Macapagal a mutat-o pe 12 iunie, data declarației din 1898 împotriva Spaniei, reașezând independența în jurul acțiunii filipineze, nu americane. Ziua de 4 iulie a devenit „Ziua Republicii”.

Radio Free Europe a transmis prima sa emisiune pe unde scurte la 4 iulie 1950, adresată Cehoslovaciei comuniste; postul avea să devină o sursă majoră de informație pentru întreaga Europă de Est. Pentru România, Radio Europa Liberă a avut o importanță excepțională în perioada comunistă, oferind o alternativă la propaganda oficială și un spațiu simbolic al libertății de informare. Puțini ascultători știau atunci că, în primele două decenii, postul a fost finanțat discret de CIA — fapt devenit public abia în jurul anului 1971. Regimurile comuniste au mers până la bruiaj sistematic, iar în 1981 sediul din München a fost ținta unui atentat cu bombă finanțat, potrivit documentelor ieșite la iveală după 1989, chiar de regimul Ceaușescu și pus în practică de teroristul Ilich Ramírez Sánchez, cunoscut drept Carlos „Șacalul”.

La 4 iulie 1954, Germania de Vest a învins Ungaria cu 3–2 în finala Cupei Mondiale din Elveția, într-un meci rămas în istorie ca „Miracolul de la Berna”. Surpriza a fost uriașă: Ungaria lui Puskás, „Echipa de Aur”, era neînvinsă de patru ani (32 de meciuri) și îi administrase Germaniei un 8–3 chiar în grupe — și tot a pierdut finala. Germanii au fost ajutați de ploaie (așa-numita „vreme a lui Fritz Walter”) și de crampoanele demontabile inventate de Adidas, care mușcau mai bine noroiul; victoria e adesea văzută ca o cotitură psihologică în reconstrucția Germaniei postbelice.

La 4 iulie 1960 a fost ridicat oficial steagul Statelor Unite cu 50 de stele, după admiterea statului Hawaii în Uniune în 1959; este cea mai longevivă versiune a drapelului american. Designul câștigător aparținea unui adolescent de 17 ani, Robert Heft, care îl realizase în 1958 ca proiect școlar la ora de istorie — înainte ca Alaska și Hawaii să fie măcar state. Profesorul i-a dat nota B minus și l-a provocat, în glumă, să i-o mărească dacă modelul va fi adoptat de Congres; când Eisenhower a ales exact acel model, profesorul și-a ținut cuvântul și a schimbat nota în A.

La 4 iulie 1976, forțele israeliene au executat o operațiune spectaculoasă de salvare a ostaticilor ținuți pe aeroportul Entebbe, în Uganda — rămasă în memoria globală drept una dintre cele mai cunoscute misiuni moderne de contraterorism. Comandourile au zburat peste 4.000 de kilometri și au eliberat 102 din cei 106 ostatici în mai puțin de o oră, chiar în ziua în care America își sărbătorea bicentenarul independenței. Singurul militar israelian căzut a fost comandantul unității, locotenent-colonelul Yonatan „Yoni” Netanyahu — fratele mai mare al viitorului premier Benjamin Netanyahu — iar misiunea a fost redenumită ulterior, în cinstea lui, „Operațiunea Yonatan”.

La 4 iulie 1987 a fost inaugurat Pasajul Lujerului, cu rol în legătura dintre zonele Drumul Taberei și Crângași, pe sub Bulevardul Iuliu Maniu. A fost unul dintre cele șase pasaje rutiere subterane pe care regimul le-a ridicat la București în deceniul dinaintea Revoluției (Obor 1979, Muncii 1985, apoi Victoriei, Unirii, Lujerului și Mărășești, toate în 1987) — lucrări-vitrină construite cu o viteză uimitoare, în câteva săptămâni. Aproape patru decenii mai târziu, pasajul a fost încadrat la cea mai gravă clasă de risc seismic și urmează să fie închis ani buni pentru consolidare, o mărturie despre cât de repede — și cu ce durabilitate — se ridicau marile lucrări ale Bucureștiului târziu-comunist.

La 4 iulie 1987, Klaus Barbie, fost șef al Gestapo-ului din Lyon și supranumit „Măcelarul din Lyon”, a fost condamnat în Franța la închisoare pe viață pentru crime împotriva umanității. A fost primul proces din istoria Franței pentru această categorie de crime, imprescriptibile prin definiție. Scandalul cel mai adânc a fost însă altul: după război, Barbie fusese recrutat și protejat de serviciile de informații ale armatei americane, apoi ajutat să fugă în Bolivia, unde a trăit deschis zeci de ani înainte de a fi extrădat și judecat.

Sonda NASA Mars Pathfinder a aterizat pe Marte la 4 iulie 1997, marcând revenirea Statelor Unite pe planeta roșie după mai bine de două decenii. Aterizarea nu s-a făcut cu retrorachete, ci prin ricoșarea sondei pe suprafață, învelită în airbaguri uriașe — o tehnică radicală și ieftină. Micul rover Sojourner, primul vehicul cu roți de pe altă planetă, fusese botezat după Sojourner Truth de o fetiță de 12 ani care câștigase un concurs de eseuri organizat de NASA, iar misiunea, urmărită aproape în timp real, a doborât recorduri de trafic pe internetul acelor ani.

Pe 4 iulie 1999, căutători ilegali de comori au descoperit în Germania Discul ceresc de la Nebra, una dintre cele mai spectaculoase piese arheologice ale Europei preistorice. Datat în jurul anului 1600 î.Hr., este considerat cea mai veche reprezentare concretă a cerului cunoscută astăzi. Descoperitorii au avariat discul cu hârlețele și l-au vândut pe piața neagră, unde a trecut din mână în mână până când arheologii l-au recuperat, ca pe un tablou furat, într-o operațiune polițienească într-un hotel din Basel, în 2002. Discul figurează acum în registrul „Memoria Lumii” al UNESCO.

La 4 iulie 2004, Grecia a învins Portugalia cu 1–0 în finala EURO de la Lisabona, producând una dintre cele mai mari surprize din istoria competiției. Detaliul care face povestea și mai savuroasă: înainte de acest turneu, Grecia nu câștigase niciodată vreun meci la un turneu major — iar acum îi învingea pe gazdele portugheze de două ori, în meciul de deschidere și în finală. Antrenorul german Otto Rehhagel era supranumit „Regele Otto”, un ecou al primului rege modern al Greciei, bavarezul Otto, din anii 1830.

La 4 iulie 2012, experimentele ATLAS și CMS de la CERN au anunțat observarea unei noi particule compatibile cu bosonul Higgs — confirmarea, după decenii, a unei predicții teoretice și o poveste exemplară despre răbdarea cunoașterii moderne. Cel mai important rezultat al fizicii dintr-o generație a fost prezentat însă în slide-uri scrise cu Comic Sans, fontul rotunjit și ridiculizat de toată lumea, iar „Comic Sans” a ajuns să fie mai discutat pe rețele decât „particula lui Dumnezeu”. În sala de la CERN, Peter Higgs, atunci în vârstă de 83 de ani, a izbucnit în lacrimi: prezisese particula în 1964 și aștepta de aproape o jumătate de secol s-o vadă găsită.