Într-o Cimitir antic de mari dimensiuni, adesea separat de așezarea umană. Analiza necropolelor oferă arheologilor date esențiale despre originea, bolile și ritualurile unei comunități dispărute. din secolul al IV-lea d.Hr., la Mihălășeni, în județul Botoșani, aproximativ 3% dintre scheletele descoperite de arheologi aparțin unor Populații antice nomade din stepele eurasiatice, vorbitoare de limbi indo-iraniene. Deși împart o origine lingvistică, ele erau distincte cultural de perșii sedentarizați din actualul stat Iran. Oameni ai stepelor, îngropați în pământul Moldovei alături de daci și de goți. Cum au ajuns acolo? Descoperirile arată că prezența acestor neamuri iraniene pe teritoriul României nu este o anomalie statistică, ci punctul de plecare al unei interacțiuni complexe ce avea să traverseze mileniile.
Pe hartă, răspunsul pare imposibil. România și Iranul se află pe continente diferite, la 3.700 de kilometri distanță, despărțite de religie și de diferențe culturale majore — două națiuni care par să nu aibă nimic în comun. Istoria relațiilor româno-iraniene explică nu doar diversitatea etnică și militară a spațiului carpatic antic, ci și fundamentul unor decizii geopolitice vitale din istoria noastră recentă. Și totuși, legăturile dintre populațiile de pe teritoriul României de astăzi și neamurile iraniene sunt milenare.
Ele au evoluat de la conflict deschis la cooperare militară, apoi la sinteze etnice și, în cele din urmă, la relații comerciale importante. După apariția României moderne ca stat național, raporturile cu Iranul au rămas constante indiferent de regimul politic, preponderent economice și cu beneficii mutuale. Povestea începe însă cu fier și sânge.
Sciții, primii călăreți iranieni ajunși la Dunăre
Este important de precizat că, în Antichitate, termenul de «neamuri iraniene» desemna triburi nomade din stepele eurasiatice, vorbitoare de limbi indo-iraniene vechi, având o cultură diferită de cea a perșilor sedentarizați în Podișul Iranian, deși împărțeau rădăcini lingvistice comune.
Primele neamuri iraniene care au intrat în contact cu spațiul carpato-danubiano-pontic au fost sciții, războinicii de temut ai stepelor nord-pontice. Au ocupat teritorii care astăzi aparțin României până în secolul al II-lea. Erau călăreți nomazi care își mânau turmele de-a lungul stepelor și purtau război cu oricine le stătea în cale.
Maeștri ai luptei călare, artizani pricepuți, renumiți pentru cruzimea lor — așa i-au reținut izvoarele. Până și Herodot, părintele istoriei, îi privea cu un amestec de fascinație și neputință.
„Este cu neputinţă să le scape cineva când vine cu oaste împotriva lor, şi nimănui nu-i stă în putere să dea de ei, dacă ei înşişi nu vor să se arate. Căci sciţii n-au nici cetăţi, nici ziduri întărite, ci toţi îşi poartă casa cu ei şi sunt arcaşi călări, trăind nu din arat, ci din creşterea vitelor şi locuiesc în căruţe. Cum să nu fie ei de nebiruit şi cu neputinţă să te apropii de ei?”, scria Herodot, citat în volumul „Izvoare privind Istoria României”.
Cruzimea lor depășea câmpul de luptă. Sciții, spunea istoricul antic, îi orbeau pe sclavi și pe prizonierii luați în război, pentru a-i folosi la mulsul și la baterea laptelui pe care îl beau. Unii dintre prizonieri erau jertfiți zeilor, iar ritualurile erau înfiorătoare.
„După ce-l stropesc cu vin pe cap, îi taie celui jertfit gâtul de-asupra unui vas, pe care apoi îl duc pe grămada de lemne, iar sângele îl varsă pe sabie. Umărul drept al tuturor celor jertfiţi este tăiat cu mână cu tot, fiind apoi aruncat în aer. Mâna rămâne acolo unde a căzut, iar trupul zace în altă parte”, afirma Herodot.
Darius I și prima ciocnire dintre perși și geți
În secolele VII–VI î.Hr., expansiunea sciților către vest i-a adus în contact direct cu triburile tracice. În anumite momente, sciții au exercitat o formă de dominație asupra unor comunități tracice, inclusiv asupra geților din regiunile apropiate de gurile Dunării. Nu a fost o cucerire totală și permanentă, ci mai degrabă o influență militară și politică temporară.
Tot în secolul al VI-lea î.Hr. are loc și primul contact violent dintre perși — strămoșii iranienilor, înrudiți etnic cu sciții — și triburile geților, considerați strămoși ai românilor. În anul 513 î.Hr., regele persan Darius I a pornit împotriva sciților, pentru a-i pedepsi și a-i supune, deși erau neamuri înrudite. În drumul său spre nordul Mării Negre, spre sălașurile sciților, uriașa armată persană a traversat teritoriile tracilor și ale geților.
Herodot spune că multe triburi tracice s-au supus marelui rege persan. Geții nord-dunăreni, în schimb, i s-au opus cu arma în mână. Același istoric grec menționează că armata persană i-a supus rapid pe geți, în timp ce sciții au adoptat tactica retragerii și a hărțuirii.
Episodul arată că sciții și geții coexistau într-un spațiu geopolitic comun, dar nu formau o alianță stabilă. Era mai degrabă o relație de „vasalitate”: geții dunăreni se aflau sub controlul militar și politic al sciților.
Cetățile de la Stâncești și aurul unei căpetenii scitice
Între diferitele comunități traco-getice de pe teritoriul României de astăzi și neamurile iraniene ale sciților au existat, de altfel, numeroase conflicte: lupte pentru teritorii, pentru resurse, pentru hegemonie politică în anumite zone. O bună dovadă o reprezintă cetățile traco-getice de la Stâncești, județul Botoșani, structuri de apărare ridicate în calea expansiunii scitice.
Sub o locuință din aceste cetăți a fost descoperit un tezaur cu piese de Ansamblul de curele, piese și accesorii (șa, frâu, zăbale) folosite pentru echiparea și controlul cailor; o tehnologie vitală pentru dominația militară a popoarelor nomade. scitice lucrate în aur — probabil prada de război a unui luptător get, luată de la o căpetenie scitică ce invadase acel teritoriu. În morminte atribuite geților de pe teritoriul României au apărut, de asemenea, obiecte de tip scitic: arme, podoabe și elemente de harnașament. Prezența lor poate indica schimburi comerciale, adoptarea unor modele culturale sau chiar integrarea unor grupuri scitice în comunitățile tracice.
Cine au fost sarmații: neamurile iraniene devenite aliații dacilor
Începând cu secolul al IV-lea î.Hr., puterea sciților din zona nord-pontică începe să scadă, iar în stepe devin dominante alte populații: Confederație de triburi nomade iraniene (înrudite cu sciții), migrată din Asia Centrală. Au dominat spațiul nord-pontic și au devenit aliați militari importanți ai dacilor. În același timp, geții își consolidează structurile politice locale, iar către secolul al II-lea î.Hr. supremația trece la daci, o nouă sinteză etnică și militară.
Sarmații erau popoare de origine iraniană, similare sciților, care au ajuns să formeze o confederație tribală: comunități cu origini asemănătoare, dar și cu o cultură și o limbă comună. Au intrat pe scena istoriei în secolul al VII-lea î.Hr., adică acum mai bine de 2.700 de ani, iar federația lor s-ar fi format, se presupune, în stepele euroasiatice din zona cuprinsă între Don și Munții Urali. Duceau o viață nomadă, creșteau cai și vite și trăiau inclusiv din jaf și din control militar.
Strabon îi menționează în drumul lor către Vest. Geograful grec spune că erau împărțiți în cinci triburi: Roxolani, Iazygi, Siraces, Aorsi și Sauromatae. Sarmații intră la un moment dat în contact cu triburile dacice — inițial fuseseră aduși de romani în Pannonia, pentru a servi drept tampon împotriva războinicilor daci, care făceau dese incursiuni în această provincie romană.
Catafractarii, călăreții îmbrăcați în solzi
Sarmații au creat un adevărat imperiu al stepelor, reușind să domine toată zona nord-pontică printr-un stil de luptă inovator, bazat exclusiv pe cavalerie. Aveau o cavalerie ușoară formată din arcași călare, dar și o cavalerie greu înarmată: renumiții Cavalerie grea de elită a Antichității, apărută în spațiul iranian. Atât războinicul, cât și calul său erau acoperiți complet cu armuri din solzi de bronz sau fier, funcționând ca niște «tancuri» antice. călăreți îmbrăcați din cap până în picioare în zale în formă de solzi. Inclusiv caii erau protejați de aceste armuri.
În lucrarea „Historia”, Tacitus scria despre triburile sarmaților roxolani că nu erau capabili să poarte lupte de infanterie, dar aveau o cavalerie superbă, înarmată cu „țepușe lungi” și cu săbii foarte grele și mari, mânuite cu ambele mâini. Eficiența lor s-a văzut în anul 69 d.Hr., în timpul împăratului Otho, când cavaleria sarmată a măcelărit două Subdiviziune tactică principală a unei legiuni romane, formată din aproximativ 480–600 de infanteriști profesioniști, recunoscută pentru disciplina sa strictă.
De la Burebista la Ovidius
Sarmații au trăit alături de daci timp de secole, așa cum arată descoperirile arheologice și izvoarele antice. Se presupune că Burebista, prin cucerirea Olbiei, a stăvilit înaintarea lor peste Nistru. După moartea regelui dac, triburile sarmate s-au infiltrat însă în teritoriile carpatice: iazigii străbat văile Prutului pentru a ajunge în Pannonia, iar roxolanii sunt întâlniți în zona Moldovei, dar și a Dobrogei.
În perioada 9–17 d.Hr., sarmații sunt menționați de poetul Ovidius, exilat la Tomis. Sarmații și geto-dacii ajung să locuiască unii lângă alții, pașnic, devenind aliați de încredere.
„În timpul exilului său la Tomis (anii 9-17 e.n.), poetul Ovidius îi aminteşte adesea pe sarmaţi alături de geţi, în ale sale ”Tristia” şi ”Epistulae ex Ponto”. Astfel poetul se plânge că se află într-o regiune înspăimîntătoare „inter Sauromatas ... Getasque” şi se întreabă dacă sarmaţii şi geţii ii vor citi vreodată poeziile. În alte versuri el spune că a învăţat limba geţilor şi a sarmaţilor(...) Din exemplele citate, ca şi din alte versuri ale poetului reiese că în acea vreme pătrunseseră în Dobrogea unele grupuri de sarmaţi care coabitau cu geţii pe acelaşi teritoriu”, precizează Gheorghe Bichir, în „Relațiile dintre sarmați și geto-daci până la sfârșitul secolului I d.Hr”.
Sarmații îi vor însoți pe daci încă de dinaintea stăpânirii lui Decebal, în expedițiile lor de jaf din provinciile romane. Vor lupta alături de daci în timpul războaielor daco-romane și vor rămâne parteneri de jafuri ai dacilor din teritoriile extra-carpatice și după cucerirea regatului lui Decebal.
Românii au neamuri iraniene în sânge
Necropola de la Mihălășeni — cea cu care s-a deschis această poveste — datează din secolul al IV-lea d.Hr. și arată că sarmații au locuit alături de daci și de goți, probabil amestecându-se la un moment dat. Numeroasele descoperiri arheologice indică populații dacice, germanice și iraniene locuind împreună, în așezări comune, îngropându-și morții în necropole comune — evident, cu riturile funerare specifice fiecărui neam — și împrumutând tehnologii unii de la alții.
„Aşezaţi în zonele silvostepei, între gurile Dunării şi până în Ucraina, goţii au început după mijlocul secolului III devastatoare expediţii în provinciile orientale şi balcanice ale Imperiului Roman. În acelaşi timp au intrat într-o fertilă interacţiune culturală cu populaţiile mai vechi ale regiunii, mai importante fiind grupurile de neam dacic, costobocii, carpii şi populaţiile sarmatice, receptând, de asemenea numeroase influenţe romane. Rezultatul a fost o sinteză culturală stabilă şi uniformă pe un teritoriu vast, pe care arheologii au botezat-o „cultura Sântana de Mureş-Cerneahov”, scria Coriolan Opreanu, în „Sfârşitul Culturii Sântana de Mureş în Transilvania: Cultura «Sfântul Gheorge» sau «Orizontul Post-Cerneahovian».
Mihălășeniul rămâne una dintre cele mai importante descoperiri în acest sens: aici se văd limpede neamurile diferite care au ajuns să locuiască împreună și să ducă la această sinteză etnică. Aproximativ 3% dintre schelete aparțineau neamurilor iraniene. Oasele din deschiderea acestei povești sunt, așadar, ale urmașilor călăreților stepei, deveniți în timp vecini și aliați ai geto-dacilor.
O precizare se impune: contribuția iraniană la formarea poporului român nu se referă la o prezență persană modernă, ci la influența unor popoare migratoare de origine iraniană care au locuit sau au tranzitat spațiul nord-dunărean în Antichitate și în perioada migrațiilor.
Ceaușescu și Iranul, o relație fructuoasă cu miros de petrol
După formarea poporului român și întemeierea statelor medievale românești, contactele cu neamurile iraniene au fost sporadice, aproape inexistente o bună perioadă. Firul se reînnoadă în epoca modernă: relațiile diplomatice dintre România și Iran datează oficial din anul 1902, când au fost stabilite primele contacte formale între Regatul României și Persia, denumirea istorică a Iranului.
În primele decenii ale secolului XX, legăturile au fost limitate, dar constante, centrate în special pe contacte diplomatice și comerciale punctuale, fără parteneriate economice majore. Apropierea reală vine în perioada comunismului românesc, în special după 1965, când la putere ajunge Nicolae Ceaușescu.
România a adoptat atunci o politică externă relativ autonomă față de Moscova, ceea ce i-a permis să dezvolte relații economice și politice cu state din Orientul Mijlociu, inclusiv cu Iranul condus de șahul Mohammad Reza Pahlavi. România importa țiței iranian și exporta produse industriale și echipamente de construcții, iar specialiști români au participat la proiecte industriale și de infrastructură în Iran. Schimburile comerciale au atins niveluri importante pentru epocă.
Nicolae Ceaușescu a vizitat Teheranul în 1967, unde a încheiat acorduri care prevedeau colaborarea între fabricile de tractoare din Brașov și Tabriz și organizarea fermelor de bumbac din nordul Iranului. La jumătatea anilor '70, importurile României din Iran au ajuns la 300 de milioane de dolari, din care aproape 90% era țiței.
Revoluția Islamică nu a rupt firul
Nici măcar Revoluția Islamică din 1978 și instaurarea Republicii Islamice sub conducerea ayatollahului Ruhollah Khomeini nu au stricat relațiile României comuniste cu Iranul. Legăturile au fost întrerupte pentru scurt timp, dar au fost reluate: iranienii făceau afaceri bune cu petrol în România, iar Ceaușescu avea nevoie de țițeiul iranian.
Un nou contract prevedea că Iranul va furniza 2,5 milioane de tone de țiței, în valoare de aproximativ 370 de milioane de dolari, în perioada următoare. În schimb, România urma să trimită cantități mari de produse alimentare și o varietate de articole necesare pentru revitalizarea industriei iraniene.
După 1989, schimbarea regimului politic din România și orientarea fermă către integrarea euro-atlantică au influențat inevitabil dinamica relației cu Iranul, mai ales în contextul sancțiunilor internaționale impuse Teheranului din cauza programului său nuclear. La mai bine de un secol de la primele contacte oficiale, legătura dintre București și Teheran a intrat pe terenul prudenței diplomatice.
Astfel, de la primele populații iraniene care și-au lăsat amprenta culturală și militară în spațiul carpatic, până la pragmatismul economic al epocii moderne, legătura dintre teritoriul României și lumea iraniană rămâne o constantă istorică pe cât de neașteptată, pe atât de documentată.
Ce s-a mai descoperit în Istorie & Arheologie?
Moartea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej: coincidență sau crimă planificată extrem de atent?
De ce a murit Alexandru cel Mare la doar 32 de ani?
Sultanul de 16 ani care a sfidat Coranul și a dat numele orașului Medgidia: sultanul Abdul-Medjid
Ce s-a întâmplat cu cadavrul lui Stalin: un vot unanim, o noapte și o placă de beton
