Vizita lui Ceaușescu în Iran, când în țară pornea Revoluția: banii, iluziile și adevărații mercenari din ultima deplasare oficială

La o zi după execuția soților Ceaușescu la Târgoviște, pe străzile unui București dominat de haos și de teama unor atacuri iminente, s-a propagat rapid un zvon terifiant. O motonavă abia sosită în Portul Constanța ar fi descărcat un grup de mercenari musulmani, luptători superinstruiți care trag din orice poziție, angajați de Ceaușescu în timpul ultimei sale vizite oficiale la Teheran. Pentru o populație deja traumatizată, scenariul părea perfect plauzibil. Analiza documentată a evenimentelor din jurul ultimei vizite a lui Ceaușescu în Iran demontează însă această legendă urbană, scoțând la iveală un cu totul alt interes ascuns.

Adevărul este că miza reală a acelei deplasări nu a implicat arme, ci contracte economice colosale, un detaliu crucial pentru a înțelege direcția banilor în tranziția românească post-comunistă.

Așa-zișii luptători navali sosiți pe 26 decembrie 1989 cu motonava „Târgu-Neamț” erau, în realitate, simpli slujbași ai regimului. Ei fuseseră trimiși în Iran ca „antemergători” pentru a pregăti terenul. Imediat după acostare, procurorii din Constanța, alertați de paranoia generală privind teroriștii de peste mări și țări, i-au arestat. Din declarațiile lor scrise s-a născut ceea ce anchetatorii au numit „Dosarul T-Iran”.

Multă vreme ignorat, acest dosar documentează milimetric un episod straniu, de un absurd total, petrecut în ultimele zile de viață ale fostului președinte. Construit pe baza anchetelor procuraturii militare asupra „antemergătorilor” reținuți la Constanța, Dosarul T-Iran rămâne una dintre puținele surse oficiale despre aparatul logistic al regimului din acele zile.

Fuga din fața sângelui și protocolul islamic

În mod inexplicabil pentru mulți, pe 18 decembrie 1989, în jurul orei 17:00, Ceaușescu s-a urcat în avion cu destinația Teheran. La acea oră, el lăsa în urmă un oraș scăldat, la propriu, în sânge.

Revolta pornise pe 15 decembrie, de la un eveniment aparent minor de politică internă: 25-30 de persoane se adunaseră în fața casei parohiale a pastorului reformat Laszlo Tokes din Timișoara, încercând să blocheze mutarea acestuia. Până a doua zi, bulgărele a declanșat avalanșa. În Piața Maria, poetul Ion Monoran dădea semnalul, iar 2.000 de timișoreni strigau „Jos Ceaușescu”, „Libertate!” și „Jos comunismul!”. Armata a refuzat inițial intervenția, dar Gărzile Patriotice și Miliția au lovit cu ferocitate, arestând și torturând circa 180 de persoane. Până la ora 23:00, pe 16 decembrie, armata intervenea pe străzi.

Pe 17 decembrie, protestatarii au ocupat Piața Operei și au spart o librărie, aruncând în stradă volumele dictatorului. La ora 17:00, în ședința CC de la București, Nicolae și Elena Ceaușescu ordonau clar folosirea muniției de război. Ordinul a fost asimilat imediat de ministrul Apărării, Vasile Milea, și de șeful Securității, Iulian Vlad. Cei trimiși să coordoneze represiunea direct la Timișoara au fost generalii Victor Atanasie Stănculescu și Mihai Chițac – culmea, amândoi viitori miniștri în guvernul post-comunist instalat în iunie 1990. Bilanțul oficial avea să indice 90 de morți, în timp ce alte rapoarte vorbeau de 5.000 de victime. Ceritudine este furtul a 43 de cadavre de la morga Spitalului Județean, arse în mare secret la crematoriul Cenușa din București, din ordinul direct al Elenei Ceaușescu.

Cu toate acestea, vizita programată cu luni în urmă nu a fost anulată. Totuși, Elena Ceaușescu a rămas la București, preluând butoanele puterii. Decizia i-a permis dictatorului o conexiune telefonică permanentă cu țara, dar motivul real ținea de diplomația pură: regimul ayatollahului Ali Hosseini Khamenei (liderul suprem spiritual care înlocuise regimul șahinșahului Reza Pahlavi) nu accepta prezența femeilor în protocolul vizitelor oficiale de rang înalt.

Ocolul bizar pe la Moscova și bagajele cu „tișlaifăre”

Deplasarea în sine, care a durat doar două zile (18-20 decembrie), presupusese un mecanism logistic declanșat în avans, strict documentat de procurori:

• 9 decembrie: „Primul val” aerian. Securiștii și angajații MAE pleacă spre Teheran via Istanbul.
• 12 decembrie: Specialiștii în comerț exterior urmează aceeași rută.
• 13-14 decembrie: Ioan Ivanici, ziarist Agerpres, are cel mai complicat traseu. Pleacă din țară și face un ocol bizar prin Moscova, fiind găzduit la Ambasada României, pentru a ajunge în Iran abia a doua zi. La audieri, procurorii nu au chestionat acest detaliu extrem de straniu pentru acea perioadă volatilă.

Odată cu căderea regimului, zvonurile susțineau că dictatorul s-ar fi dus să depoziteze cantități uriașe de aur și valută în bănci iraniene. Conform publicației Adevărul, colonelul de Securitate Mihai Bucuci a demontat rapid mitul, explicând nivelul real al fondului de protocol:

„Cu privire la vizitele făcute de dictator în străinătate, informez că nu am cunoștință despre intenția sa de a face depuneri de valori la diferite bănci. Cunosc că se aduceau prin protocolul de stat diverse cadouri. De regulă, pentru șeful statului gazdă erau obiecte de cristal sau porțelan ori băuturi scumpe. Pentru personalul de deservire, agenți de securitate, bucătari, operatori, șoferi, erau obiecte cu valoare mai mică, precum fețe de masă de artizanat, tișlaifăre, cămăși ori cravate”

Translatorul oficial al dictatorului, Cristian Teodorescu, atașat la Direcția Relații IV din MAE, a confirmat că vizita a avut un traseu administrativ și economic strict:

„Am participat la convorbirile cu președintele Ali Akbar Hashemi Rafsanjani, cu ministrul de Externe Ali Akbar Velayati și cu vicepreședintele Masud Roghani Zanjeni, șeful delegației iraniene la Comisia Mixtă de Cooperare Economică. Am tradus și în cele trei runde de convorbiri particulare avute de Ceaușescu cu Rafsanjani. În cursul întrevederilor s-au discutat generalități privind colaborarea economică româno-iraniană și aspecte ale situației politice internaționale, în special a celei din Europa răsăriteană. Apoi am însoțit delegația oficială la acțiunile protocolare și la vizitele la obiective economice și social culturale din Teheran”

Lovitura de teatru și boicotul ambasadorilor

Dacă delegația română încerca să mascheze crimele de acasă, gazdele au spulberat iluzia. Agenția de presă Agerpres a relatat că, în timpul celei de-a doua runde de convorbiri particulare, președintele Rafsanjani (care preluase funcția în august 1989) a abandonat agenda diplomatică, cerând explicații frontale despre Timișoara. Plin de aplomb, Ceaușescu a respins totul. A afirmat că sunt doar știri false fabricate de agenții, adăugând că problema privește exclusiv poporul român.

Reacția dictatorului a produs un șoc diplomatic. La plecarea delegației, s-a înregistrat o încălcare fără precedent a protocolului internațional: 30 de ambasadori străini acreditați la Teheran au refuzat să se prezinte la aeroport, în semn de protest deschis față de masacrul din România.

Negarea realității sub asediul presei străine

Între timp, în interiorul staff-ului român, aparatul de cenzură se lupta să izoleze informațiile care soseau din exterior, aflându-se sub asediul constant al jurnaliștilor internaționali:

„Dimineața am fost cu grupul de presă la cele două momente oficiale care au avut loc: depunerea coroanei de flori la mormântul lui Khomeini și vizita la IRAN Hidro și la Muzeul Coroanelor. Aflând prin intermediul agențiilor internaționale despre ororile de la Timișoara, l-am informat pe consilierul Constantin Mitea că agențiile străine comentează pe larg acele evenimente. Mi-a spus că nu este adevărat, că sunt încercări de a prezenta nefavorabil situația din România. Tot miercuri dimineața Hârjeu și gen. Neagoe mi-au cerut să le spun ce comentează agențiile internaționale. Le-am prezentat atât poziția lui Nemeth, primul-ministru al Ungariei, cât și a unui adjunct al ministrului maghiar de Externe, poziții exprimate în interviuri la Radio Viena și Radio Moscova, preluate de agențiile internaționale și într-un comentariu al BBC. Le-am spus că, potrivit acelor declarații, ar exista dovezi că la Timișoara s-a tras în populație și că au murit sute de oameni, iar alte sute au fost rănite. Răspunsul a fost că sunt, pur si simplu, scorneli și invenții și că nu trebuie acordată nici o atenție acestor comentarii, că se va merge acasă și se va lua o poziție. Cât am fost la Teheran am fost întrebați de reprezentanți ai presei iraniene dacă este adevarat că la Timișoara a avut loc o manifestație înăbușită în sânge. Le-am spus că nu cunosc nimic în plus față de cele aflate pe agențiile internaționale. Am mai precizat că era greu de crezut că un șef de stat care avea asemenea probleme acasă ar pleca din țară”

Imaginea dictatorului român depunând flori a reprezentat una dintre cele mai mari ironii ale Războiului Rece. Liderul comunist, un ateu convins, se înclina la mormântul liderului spiritual islamic, același Ayatollah care, cu doar câteva luni înainte (în ianuarie 1989), îi trimisese lui Mihail Gorbaciov o scrisoare celebră în care decreta că locul comunismului este „în muzeul de istorie politică a lumii”. Liderul de la București a ignorat însă afrontul ideologic pentru a asigura cu orice preț supraviețuirea economică a regimului.

Din cauza acestei agitații, gazdele l-au scutit pe dictator de o confruntare fatală cu presa:

„Am aflat că au existat cereri ale ziariștilor străini, aflați la Teheran, care solicitau să-i ia interviuri lui Ceaușescu în legatură cu evenimentele de acasă. În aceeași ordine de idei, precizez că, deși partea iraniană dorea ca acei doi șefi de state să facă declarații presei la aeroport, partea română a convins gazdele ca acestea să se facă imediat după semnare, la palatul prezidențial, doar în prezența presei iraniene și române”

Ce contracte a semnat Ceaușescu în Iran: mega-contractul „Grâu contra Petrol”

În timp ce străzile Timișoarei numărau cadavrele, specialiștii români definitivau la Teheran un troc istoric. Ion Stoian, numit ministru de Externe abia pe 4 noiembrie 1989, a decriptat ulterior natura exactă a discuțiilor economice la care dictatura visa pentru orizontul anilor 1990. Miza nu erau mercenarii islamici, ci hidrocarburile.

„După discuţiile comisiei mixte urma să fie stabilit cât ţiţei şi câte gaze să ne dea Iranul. Dar nu voiam să fim prea dependenţi nici de ei, pentru că erau capricioşi... În discuţii, la un moment dat, Rafsanjani zice: „Domnule Ceauşescu, aveţi greutăţi, şi noi avem greutăţi; nu suntem o ţară agricolă, avem nevoie de grâu. Vă rog să ne aprobaţi import de grâu din România.” „Ce cantitate vreţi?” - întreabă Ceauşescu. „Orice cantitate”, zice acela. „Vă putem da 2-3 milioane de tone de grâu începând din ianuarie (n.r. - ianuarie 1990)”, zice Ceauşescu. „Să stabilim contractele. Avem şi noi nevoie de ţiţei, gaz”. Iar ăla zice, şi el, „da”. Şi s-a stabilit la 5 milioane tone de ţiţei în anul 1990, cu posibilităţi de creştere până la 10 milioane de tone în 2-3 ani. La gaze — 5 milioane de metri cubi, cu posibilitatea creşterii la 10 milioane prin conducta ce trece prin URSS”

Astfel, liderul de la București nu plănuia o fugă iminentă, ci asigura resursele viitorului deceniu.

Întoarcerea și podul de pe Prut

Satisfacția diplomatică s-a spulberat violent în seara revenirii, pe 20 decembrie. În biroul din sediul Comitetului Central, ministrul Ion Stoian l-a pus pe dictator în fața unei situații fără ieșire, un colaps geopolitic total declanșat în timp ce acesta se afla în zbor.

„În seara de 20 decembrie, am fost la biroul lui Ceauşescu şi i-am spus că am primit telegrame internaţionale de ameninţare la adresa României. Ce anume? Declaraţia ministrului de Externe francez că va privi cu înţelegere o eventuală pătrundere a trupelor sovietice în România. La două ore distanţă, declaraţia secretarului de stat Baker, că SUA sunt de acord cu poziţia Franţei. Apoi Matyas Szüros, preşedintele interimar al Ungariei, care declara că, având în vedere situaţia din România, crede că a sosit timpul să eliberăm teritoriul carpato-dunărean ce le aparţine. Erau apoi şi informaţiile primite pe alte căi. Serviciile speciale informau că în ziua de 19 decembrie a avut loc întâlnirea şefilor adjuncţi ai Statelor Majore din ţările Tratatului de la Varşovia, la Kiev, pentru a discuta situaţia din România. România nu a fost invitată. Se mai informa şi că la Ungheni, pe râul Prut, se pusese podul de vase până la jumătatea apei. I le-am dus lui Nicolae Ceauşescu, în 20 seara, la biroul lui din CC. Am avut impresia că ştia deja câte ceva. A spus: „Da, urmărim atent această chestiune, avem informaţii că sovieticii or să intre în România, că se pregătesc... Invită ambasadorii ţărilor socialiste şi pe ceilalţi şi comunică-le că Guvernul român... ştii tu ce să le spui””

A doua zi, pe 21 decembrie 1989, mitingul oamenilor muncii destinat susținerii lui Ceaușescu s-a transformat în lovitura de grație, ducând la baricada de la Inter. Pe 22 decembrie, clădirea a căzut, iar dictatorul a fugit cu elicopterul.

În mod ironic, vizita l-a costat scump și pe președintele iranian Rafsanjani. La doar câteva zile după execuția de la Târgoviște, primirea călduroasă a unui dictator înlăturat de la putere a declanșat un uriaș scandal politic la Teheran. Pentru a calma furia taberei conservatoare interne, care l-a acuzat că a pătat imaginea noii republici islamice, guvernul iranian l-a demis și rechemat de urgență pe ambasadorul său la București, Mohammad-Sadegh Ayatollahi, făcându-l țap ispășitor pentru „incapacitatea de a anticipa prăbușirea regimului comunist”.

Din toată această arhitectură a panicii, dincolo de sentința pronunțată în garnizoana de la Târgoviște în ziua de Crăciun, rămâne un singur punct orb: adevărații beneficiari post-decembriști ai acelui uriaș pact comercial iranian nu au fost niciodată identificați oficial. Fără îndoială, ei se află printre fondatorii discreți ai capitalului noului mediu de afaceri românesc.

Astfel, vizita lui Ceaușescu în Iran din decembrie 1989 nu a adus mercenari străini, ci a lăsat în urmă un portofoliu economic preluat în tăcere de noile elite politico-financiare.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU