4 Noiembrie în Istorie: Răscoala lui Horea, mormântul lui Tutankhamon și tancurile sovietice la Budapesta

În data de 4 noiembrie 1465 a încetat din viață Maria Oltea, mama unuia dintre cei mai importanți domnitori ai Moldovei. Data exactă a morții sale — „În anul 6973 [1465], noiembrie 4, a răposat roaba lui Dumnezeu Oltea, mama domnului Io Ștefan Voievod” — este consemnată în limba slavonă pe piatra sa funerară, aflată astăzi la Mănăstirea Probota, unde a fost adusă în anul 1904 din biserica Mirăuților. Înainte de sfârșitul vieții, aceasta îmbrăcase haina monahală sub numele de Maria. Deși figura sa a rămas în memoria colectivă și prin legenda „Mumei lui Ștefan cel Mare”, popularizată în literatura română de Dimitrie Bolintineanu — care o înfățișează în anul 1476 la porțile Cetății Neamțului, refuzând să-și primească fiul învins de otomani în bătălia de la Valea Albă (Războieni) —, inscripția de pe lespedea funerară demonstrează că, la data acelei bătălii, mama domnitorului era deja moartă de 11 ani.

Pe 4 noiembrie 1576, în timpul Războiului de 80 de Ani, trupele spaniole răsculate din cauza neplății soldelor au atacat și au jefuit timp de trei zile Anversul, unul dintre cele mai bogate orașe comerciale ale Europei. Mii de oameni (aproximativ 7.000–8.000 de locuitori) au fost uciși, iar numeroase clădiri, inclusiv splendida primărie renascentistă, au fost distruse de incendii. Revolta mercenarilor spanioli a izbucnit direct din cauza falimentului de stat declarat de regele Filip al II-lea al Spaniei, a cărui vistierie secătuise în ciuda corăbiilor cu argint venite din Lumea Nouă. Masacrul a devenit un simbol al brutalității războiului și a contribuit decisiv la intensificarea opoziției față de dominația spaniolă: la numai patru zile după măcel (pe 8 noiembrie 1576), provinciile Țărilor de Jos au semnat Pacificarea de la Gent, iar exodul în masă al bancherilor și negustorilor din Anversul ruinat către nord, într-un port secundar numit Amsterdam, a declanșat involuntar „Secolul de Aur” olandez.

La 4 noiembrie 1650 (data din calendarul iulian folosit atunci în Anglia; în calendarul gregorian corespunde zilei de 14 noiembrie 1650), la Haga s-a născut William al III-lea de Orania, viitor rege al Angliei, Scoției și Irlandei. El avea să joace un rol decisiv în Revoluția Glorioasă din 1688, care a dus la înlăturarea regelui catolic Iacob al II-lea și la consolidarea monarhiei constituționale britanice. Copilul a venit pe lume într-o încăpere a palatului Binnenhof drapată integral în doliu și a devenit principe de Orania chiar în secunda nașterii, întrucât tatăl său, William al II-lea, murise de variolă cu doar opt zile înainte. Mai mult, data de 4 noiembrie i-a urmărit destinul ca un ceasornic: exact de ziua lui, pe 4 noiembrie 1677, s-a căsătorit la Londra cu verișoara sa Maria (viitoarea regină Maria a II-a), ceea ce i-a conferit dreptul la coroana britanică, iar nevoia sa ulterioară de a finanța războaiele contra lui Ludovic al XIV-lea a determinat Parlamentul englez să înființeze, în 1694, Banca Angliei.

La 4 noiembrie 1715, în prezența oficialităților habsburgice, au început lucrările de construcție a Cetății Alba Carolina, ridicată în cinstea împăratului Carol al VI-lea. Construită după principiile fortificațiilor stelare de tip Vauban, după planurile arhitectului italian Giovanni Morando Visconti, cetatea cu șapte bastioane a devenit cea mai importantă fortificație habsburgică din Transilvania și unul dintre simbolurile orașului în care, peste două secole, avea să se proclame Unirea de la 1 Decembrie 1918. Data punerii pietrei de temelie a fost aleasă cu precizie simbolică: în calendarul romano-catolic, 4 noiembrie este sărbătoarea Sfântului Carol Borromeo, ziua onomastică a împăratului Carol al VI-lea. Deși lucrările au durat 23 de ani (până în 1738) și au costat aproximativ două milioane de florini de aur, această fortăreață de război nu a fost cucerită niciodată prin luptă, singurul ei asediu având loc abia în 1849, în timpul revoluției pașoptiste.

În data de 4 noiembrie 1737, la Napoli a fost inaugurat Teatro di San Carlo, unul dintre cele mai prestigioase teatre de operă ale Europei și cel mai vechi teatru de operă din lume aflat încă în funcțiune, deschis cu 41 de ani înaintea Scalei din Milano. Construit într-un timp record de numai 270 de zile din ordinul regelui Carol al VII-lea al Neapolelui (viitorul Carol al III-lea al Spaniei), teatrul și-a deschis porțile chiar de ziua onomastică a suveranului, cu spectacolul Achille in Sciro de Domenico Sarro, pe un libret de Metastasio, devenind un reper fundamental pentru istoria muzicii europene. În seara inaugurării, rolul eroului războinic Ahile a fost interpretat, conform convenției baroce a travestiului, de o femeie — soprana Vittoria Tesi —, iar fiecare lojă a teatrului fusese prevăzută din construcție cu oglinzi înclinate către loja regală, astfel încât niciun nobil din sală să nu îndrăznească să aplaude sau să ceară un bis fără ca regele să fi dat primul semnalul.

Pe 4 noiembrie 1780, în viceregatul Peru, José Gabriel Condorcanqui, cunoscut sub numele de Túpac Amaru al II-lea (adoptat în memoria ultimului monarh incaș), l-a capturat pe corregidorul Antonio de Arriaga, reprezentantul administrației coloniale spaniole din provincia Tinta. Acțiunea a marcat începutul uneia dintre cele mai importante revolte indigene împotriva dominației coloniale din America de Sud, provocată de exploatare, obligații fiscale împovărătoare și munca forțată (mita) în minele de argint. Capturarea guvernatorului spaniol pe 4 noiembrie a pornit de la o stratagemă: în acea după-amiază, Condorcanqui a luat prânzul în mod amical alături de Antonio de Arriaga la un banchet organizat chiar în cinstea zilei onomastice a regelui Carol al III-lea al Spaniei, după care a părăsit masa sub pretextul unei urgențe, i-a întins o ambuscadă pe drumul de întoarcere și l-a obligat pe demnitarul captiv să semneze scrisori prin care își chema propriii subordonați, împreună cu banii și muschetele provinciei, direct în tabăra răsculaților.

În data de 4 noiembrie 1783, Wolfgang Amadeus Mozart a dirijat la teatrul din Linz prima interpretare a Simfoniei nr. 36 în Do major, K. 425, cunoscută sub numele de „Linz”. Compozitorul pregătise lucrarea în numai câteva zile, după ce aflase că trebuie să susțină un concert, dar nu avea la îndemână o simfonie potrivită, opera devenind una dintre creațiile importante ale maturității sale artistice. Mozart și soția sa, Constanze, se opriseră în Linz doar în drum spre Viena, însă contele local Johann Joseph Anton von Thun-Hohenstein i-a găzduit la castelul său și a insistat pentru organizarea concertului pe 4 noiembrie; într-o scrisoare trimisă tatălui său pe 31 octombrie, Mozart nota că, neavând în bagaje nicio partitură simfonică, „scriu una nouă în viteză nebună, care trebuie să fie gata până atunci” — reușind performanța uluitoare de a compune de la zero toate cele patru părți, de a le orchestra și de a supraveghea copierea știmelor pentru orchestră în doar patru zile.

La 4 noiembrie 1784, răscoala țărănească începută cu câteva zile înainte în Munții Apuseni s-a extins violent pe valea Mureșului, în comitatul Hunedoarei. În această zi, răsculații au incendiat castelul baronului Anton Iosika din Brănișca, iar în zilele următoare au atacat și alte proprietăți nobiliare. Revolta, îndreptată împotriva iobăgiei și privilegiilor nobiliare, a devenit unul dintre cele mai importante episoade ale istoriei sociale a românilor din Transilvania. Extinderea fulgerătoare a mișcării în primele zile ale lui noiembrie a fost alimentată de un factor psihologic fără precedent: Horea călătorise anterior de patru ori la Viena, unde fusese primit în audiență de împăratul Iosif al II-lea, iar prezentarea unei cruci aurite și invocarea unui ordin imperial i-au convins pe țărani — și au paralizat în primele zile intervenția garnizoanelor militare habsburgice — că ridicarea împotriva nobilimii maghiare se făcea cu aprobarea directă a împăratului de la Viena.

Pe 4 noiembrie 1791, în Bătălia de la Wabash (cunoscută și ca „Înfrângerea lui St. Clair”), o confederație de triburi amerindiene condusă de căpeteniile Little Turtle (Miami), Blue Jacket (Shawnee) și Buckongahelas (Delaware) a învins decisiv forțele americane comandate de generalul Arthur St. Clair. Confruntarea, purtată în actualul stat Ohio, rămâne cea mai gravă înfrângere suferită de armata SUA într-o bătălie împotriva populațiilor indigene, demonstrând amploarea rezistenței față de expansiunea americană spre vest. Dezastrul militar de la Wabash l-a depășit de aproape trei ori în amploare pe cel al generalului Custer de la Little Bighorn: din cei aproximativ 1.000 de soldați americani intrați în luptă în zorii zilei de 4 noiembrie, 632 au fost uciși și 264 răniți, pierzându-se într-o singură dimineață un sfert din întreaga armată permanentă a Statelor Unite — șoc care a determinat Congresul american să declanșeze prima anchetă parlamentară din istoria SUA asupra administrației președintelui George Washington.

În data de 4 noiembrie 1839, mii de muncitori și mineri susținători ai mișcării cartiste au mărșăluit spre Newport, în Țara Galilor, cerând reforme democratice și extinderea dreptului de vot. Confruntarea cu forțele guvernamentale baricadate în hotelul Westgate s-a încheiat cu aproximativ 22 de morți, evenimentul fiind considerat ultima mare revoltă armată din istoria modernă a Marii Britanii continentale și un reper al luptei pentru reprezentare politică. În urma procesului din 1840, liderii marșului — John Frost, Zephaniah Williams și William Jones — au devenit ultimii oameni din istoria britanică condamnați la pedeapsa medievală cu moartea prin spânzurare, eviscerare și tăiere în patru sferturi (sentință comutată ulterior în deportare pe viață în Tasmania). Deși revolta a fost zdrobită militar, din cele șase revendicări înscrise în „Carta Poporului” pentru care au murit protestatarii la Newport — vot universal, vot secret, eliminarea censului de avere pentru deputați, indemnizație parlamentară, circumscripții egale și parlamente alese anual — cinci aveau să devină legi fundamentale ale democrației britanice, singura excepție fiind alegerea anuală a Parlamentului.

La 4 noiembrie 1841 s-a născut la Pesta Alexandru Mocioni, într-o familie românească originară din Banat. Devenit deputat în Parlamentul Ungariei la numai 24 de ani și un important susținător al drepturilor politice și culturale ale românilor, el a fost implicat decisiv în organizarea Partidului Național Român din Banat și Crișana (fiind ales președinte al partidului la conferința de la Timișoara din 1869), precum și în sprijinirea unor instituții culturale și financiare românești. Dincolo de activitatea sa de jurist și lider politic parlamentar, Alexandru Mocioni a fost și un remarcabil compozitor de muzică clasică, instruit la Viena și legat printr-o strânsă prietenie de Franz Liszt, lăsând în urmă cvartete de coarde și sonate pentru pian în stilul romantismului german, interpretate în epocă în saloanele muzicale din Europa Centrală.

Pe 4 noiembrie 1847, medicul obstetrician scoțian James Young Simpson și colaboratorii săi, doctorii George Skene Keith și James Matthews Duncan, au experimentat cloroformul la Edinburgh și au descoperit efectele sale anestezice. Descoperirea a contribuit la transformarea practicii medicale din secolul al XIX-lea, reducând durerea în intervențiile chirurgicale și în obstetrică, deși utilizarea substanței implica și riscuri importante de toxicitate cardiacă. Momentul descoperirii s-a consumat chiar în sufrageria locuinței lui Simpson de pe Queen Street nr. 52, unde cei trei medici testau seară de seară pe ei înșiși vapori din diferite substanțe chimice turnate în pahare: imediat după ce au inhalat cloroform în seara de 4 noiembrie, toți trei s-au prăbușit inconștienți sub masă, trezindu-se pe podea sub privirile îngrozite ale familiei. Deși unele voci clericale au criticat inițial anestezia la naștere pe motiv că ar ocoli blestemul biblic din Geneză („În dureri vei naște fii”), opoziția s-a prăbușit în 1853, când regina Victoria a cerut să i se administreze cloroform la nașterea celui de-al optulea copil al său, prințul Leopold.

În data de 4 noiembrie 1852, contele Camillo Benso di Cavour a preluat conducerea guvernului Regatului Sardiniei-Piemont. Prin reforme economice, alianțe diplomatice și războaie împotriva Austriei, Cavour a avut un rol decisiv în unificarea Italiei din 1861, proces care reprezintă una dintre marile mișcări de constituire a statelor naționale europene, contemporană cu formarea României moderne. Marele paradox al arhitectului Italiei unite este că limba sa maternă era franceza (alături de dialectul piemontez), Cavour stăpânind cu dificultate limba italiană literară și fiind nevoit să își verifice discursurile parlamentare cu secretarii săi; în plus, decizia sa strategică din 1855 de a trimite 18.000 de soldați piemontezi în Războiul Crimeii i-a asigurat un loc la masa Congresului de Pace de la Paris din 1856, unde Cavour a devenit, alături de Franța lui Napoleon al III-lea, unul dintre cei mai energici susținători diplomatici ai Unirii Principatelor Române.

La 4 noiembrie 1853, în timpul Războiului Crimeii, trupele otomane conduse de Omar Pașa au înfrânt forțele Imperiului Rus comandate de generalul Piotr Dannenberg în apropiere de Oltenița, la 60 de kilometri de București. Confruntarea a fost una dintre primele bătălii terestre importante ale conflictului și a scos în evidență poziția strategică a Principatelor Române între marile imperii, războiul creând ulterior condiții diplomatice favorabile Unirii Principatelor. Victoria otomană de la Oltenița a fost obținută de un comandant cu o biografie neobișnuită — Omar Pașa se născuse creștin ortodox, sub numele de Mihajlo Latas, fusese cadet în armata austriacă și fugise în Imperiul Otoman, unde se convertise la islam —, care a fortificat clădirea din piatră a Carantinei din Oltenița și a spulberat coloanele rusești sub focul încrucișat al bateriilor grele de pe malul înalt de la Turtucaia, bătălia de pe pământ românesc fiind relatată pe larg în presa occidentală și analizată militar chiar de Karl Marx în paginile cotidianului New-York Daily Tribune.

Pe 4 noiembrie 1856, la Galați s-a desfășurat prima reuniune a Comisiei Europene a Dunării (CED), organism internațional creat prin Tratatul de la Paris, după Războiul Crimeii, pentru îmbunătățirea și garantarea navigației libere pe fluviu. Prin marile lucrări hidrotehnice coordonate timp de o jumătate de secol de inginerul-șef britanic Charles Hartley, Comisia a contribuit decisiv la dezvoltarea infrastructurii portuare, a navigației și a comerțului în zona Dunării maritime, transformând Galațiul și Sulina în centre economice importante. Deși Tratatul de la Paris din 1856 înființase Comisia doar ca pe un organism tehnic provizoriu, cu un mandat de numai doi ani pentru curățarea gurilor Dunării, instituția a ajuns să funcționeze timp de 92 de ani (până în 1948) ca o veritabilă entitate supranațională cu atribute de suveranitate: avea propriul drapel, neutralitate garantată în timp de război, poliție fluvială, buget din taxe vamale proprii și un tribunal de navigație ale cărui decizii erau definitive.

În data de 4 noiembrie 1860, în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, a fost aprobată, potrivit cronologiilor instituționale și istorice, o lege pentru organizarea poliției și reglementarea atribuțiilor sale. Măsura a făcut parte din procesul mai amplu de modernizare administrativă a Principatelor Unite, în cadrul căruia atribuțiile structurilor de ordine publică au fost reglementate treptat după model european. Până la reformele domnitorului Cuza, instituția de ordine din Țara Românească și Moldova purta denumirea veche de Agie (condusă de un Mare Agă), iar slujbașii ei cumulau atribuții arhaice de paznici de noapte, pompieri și controlori ai cântarelor și prețului pâinii în piețe; noua organizare pe comisariate și despărțiri a separat poliția administrativă de cea judiciară și a introdus obligația agenților de a purta în serviciu uniformă cu număr matricol vizibil pe guler, pentru a putea fi identificați de cetățeni în cazul oricărui abuz.

La 4 noiembrie 1861 (dată care corespunde zilei de 23 octombrie pe stil vechi), la Sibiu a luat ființă Asociațiunea Transilvană pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român, cunoscută sub numele de ASTRA. Sub conducerea primului său președinte, episcopul (ulterior mitropolitul) Andrei Șaguna, secondat de cărturarii Timotei Cipariu și George Barițiu, organizația a sprijinit educația, bibliotecile sătești, presa și afirmarea identității naționale a românilor din Transilvania. Întrucât regimul imperial le interzicea românilor ardeleni înființarea unor structuri politice proprii, ASTRA a funcționat ca o adevărată academie și instituție națională de suplinire, reușind între 1898 și 1904, sub coordonarea lui Cornel Diaconovici, să redacteze și să tipărească la Sibiu prima Enciclopedie Română din istorie — o lucrare monumentală în trei volume, apărută cu decenii înainte ca o operă similară să poată fi editată la București.

Pe 4 noiembrie 1862, în timpul Războiului Civil American, inventatorul Richard Jordan Gatling a obținut brevetul american nr. 36.836 pentru o armă cu șase țevi rotative, acționată manual printr-o manivelă, capabilă să tragă mult mai rapid decât armele convenționale ale epocii (până la 200 de lovituri pe minut). Mitraliera Gatling a devenit un precursor important al armamentului cu tragere rapidă și a anticipat transformările tehnologice care aveau să schimbe radical războaiele moderne. Ceea ce face istoria acestei arme profund paradoxală este faptul că Richard Gatling era medic (absolvent al Colegiului Medical din Ohio în 1850) și a consemnat în scris, într-o scrisoare din 1877, că a proiectat mitraliera din rațiuni umanitare: observând că pe front mureau mult mai mulți soldați din cauza febrei tifoide, dizenteriei și altor epidemii din tabere decât din cauza gloanțelor, doctorul Gatling a sperat că o armă capabilă să facă munca a o sută de infanteriști va reduce drastic mărimea armatelor și, implicit, numărul tinerilor expuși bolilor de campanie.

În data de 4 noiembrie 1869, în Marea Britanie a fost publicat primul număr al revistei Nature, care avea să devină una dintre cele mai influente publicații științifice internaționale. De-a lungul existenței sale, revista a contribuit la comunicarea unor descoperiri fundamentale din biologie, fizică, genetică și alte domenii ale cunoașterii — de la descoperirea razelor X și a neutronului până la structura ADN-ului. Fondatorul și primul redactor-șef al revistei (pe care a condus-o timp de exact 50 de ani, până în 1919), astronomul britanic Norman Lockyer, intrase în istorie cu doar un an înaintea lansării publicației, când identificase în spectrul luminii solare un element chimic necunoscut până atunci pe Pământ, pe care l-a botezat heliu (după zeul grec al Soarelui, Helios), cu 27 de ani înainte ca chimiștii să reușească izolarea lui în laborator; articolul care deschidea acel prim număr din 4 noiembrie 1869 a fost semnat de biologul Thomas Henry Huxley și cuprindea o traducere a aforismelor lui Goethe despre natură.

La 4 noiembrie 1872 s-a născut la Buftea prințul Barbu Alexandru Știrbey, nepotul domnitorului Barbu Dimitrie Știrbei, care avea să devină unul dintre personajele influente ale politicii românești din prima jumătate a secolului XX. Apropiat și consilier de taină al regelui Ferdinand și al reginei Maria, el a condus pentru scurt timp guvernul în iunie 1927 și a participat la misiunile diplomatice secrete de la Cairo din primăvara anului 1944, când România încerca să iasă din alianța cu Germania nazistă. Dincolo de rolul său din culisele Palatului Regal, Știrbey a fost un administrator strălucit: numit în 1913 în fruntea Domeniilor Coroanei, a modernizat agricultura și a înființat pe moșia sa de la Buftea prima fabrică de vată medicinală și pansamente din România, care a aprovizionat spitalele de campanie ale reginei Maria în Primul Război Mondial. În martie 1946, chiar în perioada în care era susținut de Aliații occidentali ca posibil prim-ministru al unui guvern democrat de coaliție la București, Barbu Știrbey a murit subit în condiții rămase neelucidate, la câteva zile după ce participase la o recepție oficială la Ambasada URSS.

Pe 4 noiembrie 1879, inventatorul american James J. Ritty, împreună cu fratele său John, a obținut brevetul american nr. 221.360 pentru o casă de marcat mecanică, destinată înregistrării vânzărilor. Proprietar al localului „Pony House” din Dayton, Ohio, Ritty căutase o soluție pentru a împiedica angajații să sustragă bani din încasări, iar invenția sa avea să revoluționeze comerțul și să pună bazele industriei moderne a caselor de marcat. Ideea mecanismului i-a venit în 1878, în timpul unei călătorii cu vaporul spre Europa, când a coborât în sala motoarelor și a observat cadranul mecanic care înregistra automat rotațiile axului elicei; adaptând acel contor naval la tejgheaua barului său, Ritty a brevetat pe 4 noiembrie 1879 aparatul numit Casierul Incoruptibil al lui Ritty, prevăzut cu un clopoțel care suna la fiecare tranzacție, dar a vândut curând brevetul pentru doar 1.000 de dolari, afacerea transformându-se ulterior în gigantul mondial NCR (National Cash Register).

În data de 4 noiembrie 1890, Prințul de Wales, viitorul rege Eduard al VII-lea, a inaugurat oficial la Londra City and South London Railway, o linie subterană propulsată electric. Spre deosebire de primele trenuri subterane din lume (deschise tot la Londra în 1863), care circulau în șanțuri acoperite la mică adâncime și utilizau locomotive cu abur, noul sistem forat adânc pe sub fluviul Tamisa a reprezentat un progres tehnologic major, serviciul public pentru pasageri începând la 18 decembrie 1890. Forma perfect cilindrică a tunelurilor din fontă săpate la mare adâncime a dat naștere celebrei denumiri a metroului londonez — The Tube („Tubul”) —, iar pentru că proiectanții au considerat că în întunericul subteran călătorii nu aveau ce vedea afară, primele vagoane inaugurate la 4 noiembrie 1890 au fost construite fără ferestre și cu pereții capitonați până sus, motiv pentru care londonezii le-au poreclit imediat The Padded Cells („Celulele capitonate”, aluzie la camerele de izolare din ospicii).

La 4 noiembrie 1899, la Viena a apărut lucrarea Die Traumdeutung (Interpretarea viselor), în care medicul neurolog Sigmund Freud și-a dezvoltat ideile despre inconștient, refulare și semnificația viselor. Deși cartea poartă anul 1900 pe pagina de titlu, publicarea efectivă este datată 4 noiembrie 1899, iar lucrarea — inițial primită cu puțin interes — avea să devină una dintre cărțile fondatoare ale psihanalizei. Decizia de a tipări pe copertă anul 1900 le-a aparținut lui Freud și editorului său, Franz Deuticke, care doreau să marcheze simbolic intrarea într-un nou secol al cunoașterii minții umane; cu toate acestea, impactul comercial imediat a fost dezamăgitor: primul tiraj a numărat doar 600 de exemplare și a avut nevoie de opt ani întregi pentru a se epuiza, în primele șase săptămâni de la apariție vânzându-se doar 125 de volume.

Pe 4 noiembrie 1900 s-a născut Lucrețiu Pătrășcanu (înregistrat la naștere în Bacău, unde tatăl său, istoricul și scriitorul Dumitru D. Pătrășcanu, preda istoria, și crescut la București, într-o familie de intelectuali). Cu un doctorat în științe economice și sociologie obținut la Universitatea din Leipzig (1925), el a devenit unul dintre principalii reprezentanți intelectuali ai Partidului Comunist Român, autor al proclamației regale de la 23 august 1944 și primul ministru comunist al Justiției după această dată. În 1948 a fost arestat în urma conflictelor din conducerea partidului, iar în aprilie 1954 a fost executat la Jilava după un proces politic, fiind ulterior reabilitat în 1968. Cazul lui Pătrășcanu a rămas o excepție singulară în istoria marilor epurări staliniste din blocul estic: spre deosebire de László Rajk la Budapesta sau Rudolf Slánský la Praga, el a refuzat timp de șase ani de anchetă să semneze o „mărturisire” fabricată de trădare și spionaj, motiv pentru care regimul Gheorghiu-Dej nu a putut organiza un proces-spectacol public și l-a judecat în secret.

În data de 4 noiembrie 1903, la București s-a născut Ion Vasilescu, cel care avea să devină unul dintre cei mai apreciați compozitori ai muzicii românești de estradă și de film. Printre melodiile sale cunoscute se numără „Vrei să ne-ntâlnim sâmbătă seara”, „Ți-am luat un mărțișor”, „Fetițele din București” și „Habar n-ai tu”, piese care au rămas reprezentative pentru atmosfera muzicală a României interbelice și postbelice. Dincolo de faima sa de rege al șlagărelor de la teatrele de revistă Alhambra și Savoy, Ion Vasilescu s-a format ca un riguros compozitor de muzică simfonică și de cameră la Conservatorul din București, sub îndrumarea lui Alfonso Castaldi, fiind distins în anul 1931 chiar de George Enescu cu Premiul Național de Compoziție pentru un cvartet de coarde; tot el a compus, în 1935, muzica pentru Bing-Bang, primul film sonor realizat integral în România.

La 4 noiembrie 1918, la ora 15:00, armistițiul semnat la Villa Giusti (lângă Padova) la 3 noiembrie a intrat oficial în vigoare, punând capăt luptelor dintre Austro-Ungaria și forțele Antantei pe frontul italian. Înfrângerea militară a confirmat prăbușirea Imperiului Austro-Ungar și a accelerat transformările politice care aveau să permită unirea Transilvaniei și Bucovinei cu România. Între semnarea documentului pe 3 noiembrie și intrarea sa în vigoare pe 4 noiembrie s-a produs însă una dintre cele mai costisitoare erori de comandament din Primul Război Mondial: Înaltul Comandament austriac a ordonat unilateral trupelor sale să înceteze focul încă din seara de 3 noiembrie, în timp ce armata italiană a continuat operațiunile conform textului convenției până pe 4 noiembrie la ora 15:00, capturând în acest interval de 24 de ore peste 300.000 de soldați austro-ungari care nu au mai opus rezistență, convinși că războiul se încheiase.

Pe 4 noiembrie 1919 s-au încheiat alegerile pentru Adunarea Deputaților, începute la 2 noiembrie. Pentru prima dată, cetățenii cu drept de vot din Vechiul Regat, Transilvania, Basarabia și Bucovina au participat la alegerea unui Parlament comun, scrutinul desfășurându-se pe baza votului universal masculin (pentru bărbații de peste 21 de ani) și marcând un moment fundamental în organizarea politică a României întregite. Deoarece o mare parte a noului electorat rural nu știa să citească, buletinele de vot aveau dimensiunea unor broșuri sau afișe mari imprimate cu simboluri vizuale (steaua, secera, plugul, crucea), iar rezultatul scrutinului a schimbat complet harta politică a țării: Partidul Național Român din Transilvania și noul Partid Țărănesc au obținut cele mai multe mandate, aducând pentru prima dată în fruntea guvernului de la București un prim-ministru originar din Transilvania — medicul Alexandru Vaida-Voevod.

În data de 4 noiembrie 1921, Hara Takashi, prim-ministrul Japoniei din 1918, a fost înjunghiat mortal în Gara Tokyo de Nakaoka Kon’ichi, un tânăr acar de cale ferată cu vederi ultranaționaliste, nemulțumit de politica guvernului și de scandalurile vremii. Hara fusese primul lider japonez care formase un cabinet bazat pe un partid politic parlamentar, iar asasinarea sa a reprezentat o lovitură majoră pentru dezvoltarea democrației parlamentare japoneze (așa-numita „democrație Taishō”). Supranumit „Premierul din popor” (Heimin Saishō), Hara Takashi refuzase în mod repetat orice titlu nobiliar oferit de împărat pentru a rămâne un simplu deputat în Camera Reprezentanților; printr-o coincidență sumbră a istoriei nipone, nouă ani mai târziu (în noiembrie 1930), un alt prim-ministru reformist, Hamaguchi Osachi, avea să fie împușcat în aceeași Gară Tokyo, la doar câteva zeci de metri distanță de locul morții lui Hara.

La 4 noiembrie 1922, în Valea Regilor din Egipt, echipa arheologului britanic Howard Carter a descoperit prima treaptă a unei scări săpate în stâncă. Aceasta conducea spre mormântul faraonului Tutankhamon (KV62), una dintre cele mai spectaculoase descoperiri arheologice ale tuturor timpurilor, a cărei intrare sigilată a fost identificată în zilele următoare, explorarea încăperilor funerare începând mai târziu în aceeași lună (pe 26 noiembrie). Descoperirea din dimineața zilei de 4 noiembrie s-a produs în ultimele clipe ale unui pariu disperat: după cinci ani de săpături infructuoase, finanțatorul expediției, lordul Carnarvon, îi acordase lui Carter un ultim sezon de grație, început la 1 noiembrie, iar potrivit relatărilor păstrate în istoria egiptologiei, cel care a lovit din întâmplare piatra primei trepte — ascunsă sub resturile unor colibe antice ale muncitorilor care săpaseră mormântul lui Ramses al VI-lea — a fost băiatul egiptean care aducea apă pe șantier, Hussein Abdel-Rassoul, în timp ce săpa o adâncitură în nisip pentru a fixa ulcioarele grele din lut cu fund rotund.

Pe 4 noiembrie 1924, Nellie Tayloe Ross, în Wyoming, și Miriam Amanda „Ma” Ferguson, în Texas, au câștigat simultan alegerile pentru funcția de guvernator, devenind primele femei alese într-o asemenea funcție executivă în Statele Unite. Ross a depus jurământul prima, la 5 ianuarie 1925 (cu 15 zile înaintea lui Ferguson), evenimentul reprezentând un reper important în istoria participării femeilor la viața politică americană. Ambele victorii din 4 noiembrie 1924 au avut în spate povești de familie extraordinare: Nellie Tayloe Ross a fost aleasă într-un scrutin special organizat după ce soțul ei, guvernatorul în funcție William Bradford Ross, murise subit cu o lună înainte în urma unei operații de apendicită (motiv pentru care ea nu a făcut nicio zi de campanie electorală), în timp ce Miriam Ferguson a candidat în Texas deoarece soțul ei, fostul guvernator James „Pa” Ferguson, fusese demis pentru corupție și nu mai avea dreptul legal să candideze, campania ei desfășurându-se sub sloganul: „Doi guvernatori la prețul unuia singur!”.

În data de 4 noiembrie 1938, la Vila Luminiș din Sinaia, marele compozitor român George Enescu a încheiat lucrul la Suita a III-a pentru orchestră în Re major, op. 27, cunoscută sub numele de „Săteasca” (Suite villageoise). Lucrarea evocă lumea satului românesc, amintirile copilăriei de la Liveni și atmosfera tradițională printr-un limbaj orchestral sofisticat, fiind una dintre expresiile remarcabile ale legăturii dintre creația lui Enescu și spațiul cultural românesc. Deși este profund ancorată în peisajul sonor al satului moldovenesc (cu părți intitulate Renouveau champêtre, Rivière sous la lune sau Danses rustiques), suita a fost compusă la comanda Filarmonicii din New York și a fost dirijată în premieră mondială chiar de Enescu pe scena celebrei săli Carnegie Hall, la 2 februarie 1939; mai mult, în întreaga partitură, Enescu nu a folosit nici măcar un singur citat folcloric autentic, recreând din memorie muzica satului natal exclusiv prin teme originale și o orchestrație de mare modernitate, care include și un pian în mijlocul orchestrei.

La 4 noiembrie 1942, în Egipt, rezistența forțelor germane și italiene comandate de feldmareșalul Erwin Rommel s-a prăbușit în fața ofensivei Armatei a 8-a britanice, condusă de generalul Bernard Montgomery. Retragerea forțelor Axei a marcat victoria Aliaților în cea de-a doua bătălie de la El Alamein, unul dintre momentele de cotitură ale celui de-al Doilea Război Mondial, care a pus capăt amenințării germano-italiene asupra Egiptului și a Canalului Suez. Cu doar o zi înainte, la 3 noiembrie, Adolf Hitler îi trimisese lui Rommel un ordin telegrafic categoric prin care îi interzicea orice pas înapoi, cerându-le soldaților din Afrika Korps să aleagă doar între „victorie sau moarte”; în după-amiaza zilei de 4 noiembrie, văzând că frontul fusese străpuns și că nu mai avea decât câteva zeci de tancuri funcționale, Rommel a încălcat pentru prima dată un ordin direct al lui Hitler și a ordonat retragerea generală, în timp ce la Londra premierul Winston Churchill a dispus ca toate clopotele bisericilor din Marea Britanie — amuțite din 1940 pentru a servi doar ca alarmă în caz de invazie germană — să bată din nou în toată țara.

Pe 4 noiembrie 1944, în România s-a constituit cel de-al doilea cabinet condus de generalul Constantin Sănătescu, după criza politică declanșată în lunile care au urmat actului de la 23 august 1944. Noul executiv a reunit reprezentanți ai partidelor istorice (PNȚ și PNL) și ai Frontului Național Democrat (FND), oferind comuniștilor și aliaților lor o reprezentare guvernamentală mult mai importantă și anticipând lupta pentru putere care avea să culmineze cu instaurarea regimului comunist. Format sub presiunea directă a generalului sovietic Vladislav Vinogradov (reprezentantul Comisiei Aliate de Control), acest al doilea guvern Sănătescu a marcat momentul în care Petru Groza a devenit vicepreședinte al Consiliului de Miniștri, iar Gheorghe Gheorghiu-Dej a preluat portofoliul strategic al Comunicațiilor și Lucrărilor Publice — oferind astfel comuniștilor controlul direct asupra căilor ferate, telefoanelor și telegrafului, pârghia logistică prin care aveau să impună guvernul Groza la 6 martie 1945.

În data de 4 noiembrie 1946, Constituția UNESCO a intrat oficial în vigoare după ratificarea sa de către 20 de state, ultimul instrument de ratificare necesar fiind depus la Londra de Grecia. Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură a fost creată pentru promovarea păcii prin educație, cultură și cooperare științifică, devenind în deceniile următoare una dintre principalele instituții internaționale dedicate protejării patrimoniului mondial, inclusiv a monumentelor și siturilor istorice și naturale din România. Constituția intrată în vigoare pe 4 noiembrie 1946 se deschide cu faimosul preambul redactat de poetul american Archibald MacLeish și de premierul britanic Clement Attlee — „Întrucât războaiele iau naștere în mintea oamenilor, tot în mintea oamenilor trebuie clădite apărările păcii” —, iar litera „S” (Science — Știință) nu exista în proiectul inițial al organizației (concepută doar ca UNECO), fiind introdusă la insistențele comunității științifice și ale primului său director general, biologul Julian Huxley, nimeni altul decât nepotul acelui Thomas Henry Huxley care semnase primul articol din revista Nature la 4 noiembrie 1869.

La 4 noiembrie 1950, în Palazzo Barberini din Roma, 12 state membre ale Consiliului Europei au semnat Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Documentul a devenit unul dintre pilonii juridici ai Europei democratice, stabilind mecanisme internaționale obligatorii pentru protejarea drepturilor individuale; România a ratificat această convenție în mai 1994, recunoscând jurisdicția Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO) de la Strasbourg. Dincolo de proclamarea libertăților civile, tratatul semnat la 4 noiembrie 1950 a produs o inovație fără precedent în istoria dreptului internațional: pentru prima dată, o persoană fizică a căpătat dreptul legal de a-și chema în judecată propriul stat suveran în fața unei instanțe internaționale, principalul coordonator al redactării convenției fiind juristul conservator britanic Sir David Maxwell Fyfe, fost procuror-șef adjunct la Procesul de la Nürnberg împotriva liderilor naziști.

Pe 4 noiembrie 1951, Traian Băsescu s-a născut la Basarabi, actualul oraș Murfatlar, în județul Constanța. După o carieră de ofițer și comandant în marina comercială, a devenit ministru al Transporturilor în mai multe cabinete, primar general al Bucureștiului (2000–2004) și președinte al României între 2004 și 2014, perioadă în care România a aderat la Uniunea Europeană (2007) și a traversat unele dintre cele mai intense confruntări politice ale perioadei postcomuniste. Înainte de intrarea în viața politică, Traian Băsescu a comandat (între 1984 și 1987) nava-amiral și cel mai mare vas construit vreodată pentru flota comercială română — petrolierul gigant Biruința, cu o lungime de peste 300 de metri și o capacitate de 150.000 de tone deadweight —, iar ca șef al statului a devenit primul președinte din istoria României ales pentru mandate de cinci ani (după revizuirea Constituției din 2003) și singurul care a trecut prin două referendumuri naționale de demitere (în 2007 și 2012), rămânând în funcție după ambele.

În data de 4 noiembrie 1952, în Statele Unite a fost creată oficial National Security Agency (NSA), instituția responsabilă de interceptarea și analiza comunicațiilor externe și de protejarea informațiilor secrete americane. Înființarea sa, decisă în urma deficiențelor de criptanaliză constatate la izbucnirea Războiului din Coreea, a reflectat importanța crescândă a criptografiei și spionajului electronic în timpul Războiului Rece, NSA devenind una dintre cele mai influente și controversate agenții de informații din lume. Întrucât președintele Harry S. Truman a creat instituția printr-o directivă prezidențială strict secretă, și nu printr-o lege dezbătută în Congres, însăși existența agenției a fost ținută ascunsă publicului timp de mai mulți ani, astfel încât în mediile de informații de la Washington acronimul NSA era tradus în glumă drept No Such Agency („Nu există o asemenea agenție”), în timp ce sediul său din Fort Meade devenea cel mai mare angajator de matematicieni din lume.

În zorii zilei de 4 noiembrie 1956, tancurile și trupele sovietice au lansat o ofensivă masivă (Operațiunea „Vârtejul”) împotriva Revoluției ungare. Guvernul reformist condus de Imre Nagy, care proclamase neutralitatea Ungariei și ieșirea din Pactul de la Varșovia, a fost înlăturat, iar revolta a fost înăbușită după confruntări sângeroase de stradă. La ora 05:20 dimineața, premierul Imre Nagy a rostit în direct la Radio Budapesta ultimul său apel dramatic către lume: „Astăzi, în zori, trupele sovietice au atacat capitala noastră cu intenția evidentă de a răsturna guvernul democrat legal al Ungariei. Trupele noastre luptă! Guvernul este la postul său!”. Momentul invaziei a fost ales de Nikita Hrușciov profitând de faptul că puterile occidentale erau divizate și blocate în Criza Canalului Suez, iar evenimentul a avut consecințe directe și în România: regimul Gheorghiu-Dej a intensificat represiunea internă împotriva studenților și intelectualilor, trimițându-i totodată la Budapesta pe Emil Bodnăraș și Valter Roman, iar Imre Nagy a fost ulterior transportat și ținut în captivitate pe malul lacului Snagov (noiembrie 1956 – aprilie 1957), înainte de a fi dus înapoi în Ungaria, unde a fost judecat și executat în 1958.

Pe 4 noiembrie 1966, după ploi abundente, râul Arno s-a revărsat și a inundat Florența, nivelul apelor depășind șase metri în unele zone istorice și provocând distrugeri uriașe într-unul dintre cele mai importante orașe culturale ale Europei. Aproape un milion de volume și manuscrise ale Bibliotecii Naționale Centrale au fost afectate de apă și noroi, alături de opere de artă celebre — precum Crucifixul lui Cimabue de la Santa Croce și Porțile Paradisului de la Baptisteriu — și mii de documente istorice. Mii de voluntari tineri din întreaga lume au participat ulterior la salvarea și restaurarea patrimoniului, devenind cunoscuți drept „îngerii noroiului” (Angeli del fango). Ceea ce a transformat dezastrul din 4 noiembrie 1966 într-o provocare fără precedent pentru restauratori a fost faptul că apele au spart rezervoarele subterane de păcură pentru încălzirea clădirilor, acoperind frescele și cărțile cu o peliculă groasă de ulei mineral negru; pentru a salva manuscrisele de mucegai înainte de a putrezi, voluntarii au intercalat manual între pagini foi de hârtie sugativă și pudră de talc, transportând apoi sute de tone de cărți ude în uscătoriile de tutun și cărămidăriile industriale din Toscana și Umbria, operațiune care a pus bazele științei moderne a conservării și restaurării de urgență a patrimoniului scris.

În data de 4 noiembrie 1969, Matthew McConaughey s-a născut în Uvalde, Texas, urmând să devină unul dintre cei mai cunoscuți actori de la Hollywood. După succesul din anii 2000 în comedii romantice, și-a consolidat reputația prin roluri dramatice de mare forță, câștigând Premiul Oscar pentru cel mai bun actor datorită interpretării din filmul Dallas Buyers Club (2013) și fiind cunoscut, de asemenea, pentru rolul principal din capodopera SF Interstellar (2014). Celebra sa replică-semnătură — „Alright, alright, alright” (pe care a rostit-o inclusiv pe scena Premiilor Oscar când a ridicat statueta în 2014) — a reprezentat chiar primele trei cuvinte pe care le-a rostit vreodată în fața unei camere de filmat: în 1992, la filmările peliculei de debut Dazed and Confused, neavând nicio replică scrisă în scenariu pentru prima sa scenă la volanul mașinii, tânărul McConaughey a improvizat pe loc expresia pe care tocmai o auzise pe o înregistrare live a lui Jim Morrison cu trupa The Doors, cu câteva minute înainte ca regizorul să strige „Motor!”.

La 4 noiembrie 1970, dramaturgul, prozatorul și umoristul Tudor Mușatescu a încetat din viață la București, la vârsta de 67 de ani. Autor al pieselor clasice „Titanic Vals” (1932) și „…Escu” (1933), Mușatescu rămâne unul dintre marii reprezentanți ai comediei românești, cunoscut pentru satira fină a moravurilor sociale și politice din provincie și pentru dialogurile sale memorabile. Comedia Titanic Vals — în care blajinul funcționar Spirache Necșulescu din Câmpulung Muscel ajunge deputat fără voia lui, după ce le-a cerut concetățenilor în plină adunare electorală „Domnilor alegători, eu vă rog… să nu mă alegeți!” — s-a născut dintr-o amintire autentică din copilăria dramaturgului: în 1912, după scufundarea pachebotului Titanic, flașnetarii din târgurile românești de provincie cântau pe la porți un vals melancolic compus în memoria naufragiului, detaliu sonor pe care Mușatescu l-a transformat în metafora întregii piese.

Pe 4 noiembrie 1977, Consiliul de Securitate al Organizației Națiunilor Unite a adoptat în unanimitate Rezoluția 418, prin care a interzis furnizarea de arme, licențe și echipamente militare regimului sud-african de apartheid. A fost un moment important în intensificarea presiunii internaționale asupra sistemului de segregare rasială de la Pretoria, care avea să fie înlăturat definitiv la începutul anilor 1990. Din perspectivă juridică și diplomatică, votul de la 4 noiembrie 1977 a marcat o dublă premieră istorică: a fost pentru prima dată de la fondarea ONU în 1945 când Consiliul de Securitate a aplicat Capitolul VII al Cartei ONU pentru a impune sancțiuni militare obligatorii împotriva unui stat membru, rezoluția interzicând totodată în mod expres orice cooperare nucleară cu Africa de Sud — clauză introdusă de urgență după ce, pe lângă indignarea mondială provocată de uciderea în arest a activistului de culoare Steve Biko, sateliții de spionaj sovietici și americani descoperiseră în deșertul Kalahari un poligon secret în care regimul de apartheid se pregătea să testeze o armă atomică.

În data de 4 noiembrie 1979, în Iran, câteva sute de studenți revoluționari islamiști au ocupat Ambasada Statelor Unite din Teheran și au luat ostatici membri ai personalului diplomatic și militar american, ca reacție la decizia Washingtonului de a-l primi pe șahul detronat Mohammad Reza Pahlavi la tratament medical în SUA. Criza s-a prelungit timp de 444 de zile, până la 20 ianuarie 1981, când ultimii 52 de ostatici americani au fost eliberați, evenimentul contribuind decisiv la ruperea relațiilor diplomatice dintre Statele Unite și Iran, înghețate și astăzi. În timpul asaltului din 4 noiembrie 1979, personalul CIA și diplomații americani au apucat să treacă mii de telegrame și rapoarte strict secrete prin tocătoarele de hârtie, care tăiau însă foile doar în fâșii verticale subțiri; într-un demers fără precedent în istoria spionajului, studenții iranieni au adus în ambasadă meșteri țesători de covoare persane — obișnuiți cu modele milimetrice —, care au lucrat ani la rând cu penseta pentru a lipi la loc firișoarele de hârtie, reconstituind dosarele secrete americane și publicându-le ulterior în peste 70 de volume.

La 4 noiembrie 1980, candidatul republican Ronald Reagan l-a învins categoric pe președintele democrat în funcție Jimmy Carter și a devenit viitorul al 40-lea președinte al Statelor Unite. Alegerea sa a influențat decisiv politica internațională a anilor 1980, prin intensificarea competiției strategice și tehnologice cu Uniunea Sovietică și, ulterior, prin negocierile de dezarmare purtate cu Mihail Gorbaciov, transformări care au contribuit la sfârșitul Războiului Rece și la prăbușirea regimurilor comuniste din Europa de Est, inclusiv din România. Calendarul electoral a fost necruțător pentru Jimmy Carter: ziua scrutinului din 4 noiembrie 1980 a coincis exact cu împlinirea unui an de la ocuparea Ambasadei SUA la Teheran, iar victoria lui Reagan a fost atât de categorică — a câștigat în 44 din cele 50 de state americane (489 de voturi în Colegiul Electoral față de 49 ale lui Carter) — încât Carter și-a recunoscut public înfrângerea la ora 21:50 (ora Coastei de Est), când secțiile de votare de pe Coasta de Vest erau încă deschise; în plus, regimul de la Teheran a așteptat în mod deliberat ziua de 20 ianuarie 1981, dând ordinul de decolare pentru avioanele cu ostaticii americani la doar câteva minute după ce Ronald Reagan a rostit jurământul de președinte.

Pe 4 noiembrie 1995, prim-ministrul Israelului, Yitzhak Rabin, a fost împușcat mortal la Tel Aviv de Yigal Amir, un extremist religios israelian care se opunea concesiilor teritoriale din Cisiordania, imediat după participarea la un mare miting pentru pace. Laureat al Premiului Nobel pentru Pace în 1994, alături de Shimon Peres și Yasser Arafat, Rabin fusese unul dintre principalii promotori ai Acordurilor de la Oslo, iar asasinarea sa a reprezentat o lovitură gravă pentru procesul de pace israeliano-palestinian. Cu doar câteva minute înainte ca atentatorul să tragă asupra sa în timp ce se îndrepta spre mașina oficială, sobrul fost general Rabin cântase pe scenă, în fața a peste 100.000 de oameni adunați în Piața Regilor Israelului (astăzi Piața Rabin), imnul Shir LaShalom („Cântec pentru pace”), după care împăturise foaia cu versurile și o pusese în buzunarul de la piept al sacoului; când șeful său de cabinet, Eitan Haber, a anunțat moartea premierului în fața spitalului Ichilov, a scos din buzunarul lui Rabin chiar acea foaie cu versurile cântecului de pace, îmbibată în sângele premierului asasinat.

În data de 4 noiembrie 2008, senatorul democrat de Illinois Barack Obama l-a învins pe candidatul republican John McCain și a câștigat alegerile prezidențiale americane. Victoria sa a marcat un moment istoric în evoluția societății americane, la aproape o jumătate de secol după marile reforme pentru drepturi civile din anii ’60, Obama devenind cel de-al 44-lea președinte al Statelor Unite și conducând țara timp de două mandate (2009–2017). La scrutinul din 4 noiembrie 2008, Barack Obama nu doar că a obținut cel mai mare număr de voturi populare înregistrat până la acea dată în istoria SUA (69,49 milioane), dar a reușit și o victorie cu o puternică încărcătură simbolică în statul Virginia — unde se aflase chiar capitala Confederației sudiste sclavagiste în timpul Războiului Civil și care nu mai votase un candidat democrat din 1964 —, iar în discursul său de victorie din Chicago a rezumat un secol de istorie americană prin destinul unei alegătoare din Atlanta, Ann Nixon Cooper, o femeie de culoare în vârstă de 106 ani care votase în acea zi, după ce se născuse într-o epocă în care îi era interzis să voteze din două motive: pentru că era femeie și pentru că avea pielea neagră.

La 4 noiembrie 2015, la cinci zile după incendiul devastator din clubul bucureștean Colectiv (soldat în final cu 64 de morți), premierul Victor Ponta a anunțat demisia Guvernului, în urma protestelor de amploare organizate în seara precedentă în București și în alte orașe. În aceeași zi a demisionat și primarul Sectorului 4, Cristian Popescu Piedone, protestele desfășurate sub mesajul „Corupția ucide” marcând unul dintre cele mai importante momente de mobilizare civică din România postcomunistă. Demisia cabinetului Ponta din dimineața zilei de 4 noiembrie 2015 a generat o premieră politică în istoria României de după 1989: un guvern care dispunea încă de o majoritate stabilă în Parlament a renunțat la mandat exclusiv sub presiunea morală a străzii, fără a fi demis prin moțiune de cenzură, deschizând calea învestirii primului guvern integral tehnocrat din România postcomunistă (cabinetul condus de Dacian Cioloș), din care nu a făcut parte niciun membru de partid politic.

Pe 4 noiembrie 2016, acordul internațional adoptat la Paris în decembrie 2015 a devenit oficial aplicabil, la 30 de zile după îndeplinirea condițiilor duble de ratificare (cel puțin 55 de state care însumează minimum 55% din emisiile globale de gaze cu efect de seră). Statele participante și-au asumat eforturi pentru limitarea încălzirii globale la mult sub 2°C față de nivelurile preindustriale, urmărind totodată limitarea creșterii temperaturii la 1,5°C, documentul reprezentând unul dintre cele mai importante acorduri internaționale dedicate protejării climei. Intrarea în vigoare a tratatului la 4 noiembrie 2016 — într-un timp record de mai puțin de 11 luni de la adoptare, față de cei aproape opt ani necesari anterior Protocolului de la Kyoto — a fost rezultatul unei curse diplomatice menite să blindeze juridic acordul cu exact patru zile înaintea alegerilor prezidențiale din SUA (8 noiembrie 2016): conform articolului 28 din tratat, odată intrat în vigoare, niciun stat semnatar nu se mai putea retrage legal timp de patru ani (trei ani de blocaj plus un an de preaviz), motiv pentru care retragerea SUA anunțată de președintele Donald Trump în 2017 a putut produce efecte juridice abia la 4 noiembrie 2020 — exact a doua zi după alegerile prezidențiale americane din 2020, succesorul său Joe Biden reintegrând SUA în acord în prima zi de mandat.

În data de 4 noiembrie 2019, cabinetul monocolor liberal condus de Ludovic Orban a fost învestit de Parlamentul României cu 240 de voturi favorabile (cu doar șapte voturi peste pragul minim constituțional de 233), după demiterea Guvernului Viorica Dăncilă prin moțiune de cenzură în luna octombrie. În aceeași zi, președintele Klaus Iohannis a semnat decretul de numire, iar membrii noului executiv au depus jurământul la Palatul Cotroceni, evenimentul marcând o nouă schimbare politică importantă în România. Acest prim cabinet Orban învestit la limită pe 4 noiembrie 2019 avea să fie protagonistul unui episod constituțional fără precedent în politica românească: după numai trei luni (la 5 februarie 2020), după ce guvernul și-a angajat răspunderea pe alegerea primarilor în două tururi, parlamentarii PNL nu au votat la moțiunea de cenzură a opoziției, dorind chiar căderea propriului guvern pentru a declanșa alegeri parlamentare anticipate, însă izbucnirea pandemiei de COVID-19 în martie 2020 a determinat același Parlament să reînvestească de urgență exact aceeași formulă guvernamentală condusă de Ludovic Orban, cu o majoritate covârșitoare de 286 de voturi.

La 4 noiembrie 2020, prim-ministrul etiopian Abiy Ahmed a anunțat declanșarea operațiunilor militare federale împotriva forțelor Frontului de Eliberare a Poporului din Tigray (TPLF) din regiunea Tigray, după atacuri asupra bazelor Comandamentului de Nord al armatei federale în noaptea precedentă. Conflictul a escaladat într-un război devastator, cu atrocități împotriva civililor, foamete, strămutări masive și intervenția unor forțe din țările vecine (în special din Eritreea), principalele părți implicate semnând un acord de încetare a ostilităților la Pretoria abia în noiembrie 2022. Războiul izbucnit la 4 noiembrie 2020 a fost marcat de două paradoxuri dramatice: în primul rând, premierul Abiy Ahmed a ordonat ofensiva militară la mai puțin de 11 luni după ce primise la Oslo Premiul Nobel pentru Pace (în decembrie 2019) tocmai pentru acordul de pace cu Eritreea — țară ale cărei trupe au intervenit acum în Tigray alături de armata etiopiană; în al doilea rând, deoarece ofensiva a început exact în ziua în care întreaga presă mondială urmărea numărarea voturilor din alegerile prezidențiale din SUA și pe fondul întreruperii totale a internetului și telecomunicațiilor în Tigray, cel mai sângeros conflict armat al începutului de secol XXI (soldat, potrivit estimărilor cercetătorilor de la Universitatea din Gent, cu între 300.000 și 600.000 de morți în doar doi ani) s-a desfășurat într-o tăcere mediatică internațională aproape completă.