31 Octombrie în Istorie: de la răscoala lui Horea la Reforma protestantă și bomba cu hidrogen

Pe 31 octombrie 475, tânărul Romulus Augustulus a fost proclamat împărat la Ravenna, fiind instalat pe tron de tatăl său, generalul Orestes, care deținea puterea reală în spatele unui monarh încă adolescent. Printr-o ironie a istoriei, ultimul suveran al Romei apusene purta pe monedele oficiale numele Romulus Augustus, reunind în titulatura sa atât numele fondatorului legendar al Cetății Eterne, Romulus, cât și pe cel al primului ei împărat, Augustus; contemporanii i-au transformat însă titlul în diminutivul ironic „Augustulus” („Micul Augustus”). Mai puțin de un an mai târziu, în septembrie 476, a fost detronat de căpetenia germanică Odoacru, eveniment considerat în mod tradițional sfârșitul Imperiului Roman de Apus și începutul unei noi epoci în istoria Europei. Spre deosebire de majoritatea împăraților detronați ai Antichității, băiatul nu a fost executat: impresionat de tinerețea lui, Odoacru i-a cruțat viața, i-a acordat o pensie anuală substanțială de 6.000 de solidi din aur și l-a trimis să trăiască pe o proprietate fortificată din golful Napoli (Castellum Lucullanum).

În data de 31 octombrie 1512, după patru ani de muncă epuizantă, Michelangelo Buonarroti a finalizat decorarea bolții Capelei Sixtine, una dintre cele mai impresionante realizări artistice ale Renașterii, inaugurată în acea seară prin Vecernia solemnă oficiată în prezența Papei Iuliu al II-lea. Frescele, printre care celebra Creare a lui Adam, au fost dezvăluite publicului în ziua următoare, pe 1 noiembrie, transformând capela într-unul dintre cele mai importante monumente ale artei universale. Contrar mitului popular potrivit căruia ar fi pictat stând întins pe spate, Michelangelo a lucrat în picioare, pe o schelă de lemn suspendată pe care a proiectat-o singur, ținându-și capul lăsat pe spate ani la rând în timp ce vopseaua îi picura pe față — un chin fizic pe care artistul l-a descris cu autoironie într-un sonet păstrat în arhive, plângându-se că i s-a deformat coloana, că i-a apărut o gușă și că pensula i-a transformat chipul într-un „pavaj pestriț”.

La 31 octombrie 1517, teologul german Martin Luther a făcut cunoscute cele 95 de teze prin care critica vânzarea indulgențelor și alte practici ale Bisericii Catolice. Potrivit tradiției, le-ar fi afișat pe ușa bisericii castelului din Wittenberg, deși autenticitatea acestui gest rămâne discutată de istorici, în timp ce expedierea lor în aceeași zi către arhiepiscopul Albert de Mainz este ferm documentată. Alegerea ajunului Sărbătorii Tuturor Sfinților nu a fost deloc întâmplătoare: a doua zi, pe 1 noiembrie, principele elector Frederic cel Înțelept își expunea în acea biserică uriașa colecție de mii de relicve sacre — ajunsă în scurt timp la peste 19.000 de piese —, a căror venerare, însoțită de contribuții bănești, le promitea pelerinilor reducerea pedepsei din Purgatoriu cu până la 1.902.202 ani. Deși Luther își redactase tezele în limba latină strict pentru o dezbatere academică între teologi, apariția tiparului cu litere mobile al lui Gutenberg a făcut ca textul să fie tradus în germană și multiplicat în toată Europa în câteva săptămâni. Reforma protestantă avea să transforme profund continentul și să influențeze viața religioasă a Transilvaniei, unde luteranismul s-a răspândit în special printre sași.

Pe 31 octombrie 1541, la aproape trei decenii după terminarea plafonului Capelei Sixtine, Michelangelo a încheiat o altă capodoperă în același spațiu: monumentala frescă Judecata de Apoi, realizată pe peretele altarului. Pictura, care înfățișează revenirea lui Hristos și judecarea omenirii, a provocat admirație, dar și controverse aprinse din cauza reprezentării a peste 300 de figuri, majoritatea nuduri, Papa Paul al III-lea participând chiar în acea zi la o slujbă solemnă în fața lucrării dezvăluite. Când maestrul de ceremonii al Vaticanului, Biagio da Cesena, a inspectat fresca înainte de finalizare și s-a plâns papei că nuditatea personajelor o face mai potrivită pentru o baie publică sau o tavernă decât pentru capela papală, Michelangelo s-a răzbunat pictându-i chipul în colțul din dreapta-jos al lucrării, în rolul lui Minos, judecătorul Infernului, cu urechi de măgar și cu trupul încolăcit de un șarpe. Tot în această frescă, pe pielea jupuită ținută în mână de Sfântul Bartolomeu, artistul și-a ascuns propriul autoportret deformat.

În data de 31 octombrie 1632, în registrul Bisericii Reformate (Nieuwe Kerk) din orașul Delft, în Țările de Jos, a fost consemnat botezul lui Johannes Vermeer, unul dintre cei mai mari pictori ai Epocii de Aur olandeze. Data exactă a nașterii sale nu este cunoscută, însă botezul din 31 octombrie este documentat oficial. Vermeer avea să devină celebru pentru scenele sale intime, lumina subtilă redată cu pigmenți scumpi precum ultramarinul natural din lapis lazuli și tablouri precum Fata cu cercel de perlă și Lăptăreasa. Deși astăzi pânzele sale sunt inestimabile, Vermeer picta extrem de lent — lăsând în urmă doar aproximativ 35 de lucrări cunoscute — și a murit la numai 43 de ani îngropat în datorii; văduva sa, rămasă cu unsprezece copii minori de crescut, a fost nevoită să-i cedeze două dintre tablourile maestrului brutarului local, Hendrick van Buyten, pentru a acoperi o restanță uriașă la pâine, în valoare de peste 600 de guldeni.

Pe 31 octombrie 1705, la Santarcangelo di Romagna, în Italia, s-a născut Giovanni Vincenzo Antonio Ganganelli, viitorul Papă Clement al XIV-lea. Ales suveran pontif în 1769, acesta avea să ia una dintre cele mai controversate decizii din istoria Bisericii Catolice: desființarea Ordinul Iezuiților, în 1773, prin breva papală Dominus ac Redemptor, sub presiunea curților regale din Franța, Spania, Portugalia și Regatul celor Două Sicilii, ordinul urmând să fie restabilit abia în 1814. Dincolo de această decizie geopolitică majoră, Clement al XIV-lea a rămas în istoria culturii și printr-un episod petrecut la Vatican în 1770: după ce tânărul Wolfgang Amadeus Mozart, în vârstă de 14 ani, a ascultat în Capela Sixtină celebrul Miserere de Gregorio Allegri — o partitură păzită ca secret de stat, a cărei copiere era pedepsită cu excomunicarea — și a transcris-o integral din memorie după o singură audiție, papa nu l-a pedepsit, ci, uimit de geniul băiatului, l-a decorat cu Ordinul Pintenului de Aur.

În noaptea de 31 octombrie spre 1 noiembrie 1756, celebrul aventurier venețian Giacomo Casanova a reușit una dintre cele mai spectaculoase evadări ale secolului al XVIII-lea, fugind din închisoarea Piombi („Plumburile”), amenajată chiar sub acoperișul placat cu plumb al Palatului Dogilor din Veneția. Arestat în iulie 1755 de Inchizitorii de Stat, Casanova petrecuse peste un an în detenție, iar povestea evadării sale avea să devină unul dintre cele mai cunoscute episoade ale memoriilor sale. După ce a străpuns tavanul celulei și acoperișul palatului împreună cu un călugăr renegat, folosind un drug de fier ascuțit pe care i-l strecurase un complice în cotorul unui masiv volum bisericesc ascuns sub o farfurie cu macaroane, Casanova nu s-a furișat în întuneric: a pătruns printr-o lucarnă înapoi în încăperile oficiale ale palatului, s-a îmbrăcat în hainele sale elegante de nobil venețian și, în zori, a coborât calm pe Scara de Aur chiar prin fața gărzilor, care i-au descuiat porțile crezând că este un oaspete uitat înăuntru după o recepție, înainte ca fugarul să urce într-o gondolă.

La 31 octombrie 1784, la biserica de lemn din satul Mesteacăn, din Transilvania, s-au adunat aproximativ 500–600 de țărani iobagi, cărora Gheorghe Crișan le-a transmis mesajul atribuit lui Horea despre posibilitatea eliberării de obligațiile feudale prin înrolarea în regimentele grănicerești. Țăranii au hotărât să pornească spre Alba Iulia pentru a primi arme, însă confruntările cu autoritățile nobiliare din zilele următoare au transformat mișcarea într-o răscoală de amploare, una dintre cele mai importante din istoria românilor transilvăneni. Catalizatorul psihologic folosit la Mesteacăn a fost decisiv: pentru a învinge teama țăranilor de a se ridica împotriva stăpânilor, Crișan le-a arătat o cruce aurită și un document redactat în limba latină cu sigilii imperiale — în realitate o simplă patentă oficială fără legătură cu eliberarea din iobăgie —, convingându-i pe țărani că acționează din ordinul direct al împăratului Iosif al II-lea.

Pe 31 octombrie 1848, trupele habsburgice conduse de feldmareșalul Alfred Windisch-Grätz au luat cu asalt și au ocupat Viena, punând capăt revoltei izbucnite în capitala imperiului. Represiunea a fost urmată de instituirea legii marțiale și de executarea unor lideri revoluționari, evenimentul reprezentând un moment decisiv al revoluțiilor europene din 1848, ale căror consecințe s-au resimțit puternic și în Transilvania. În timpul bombardamentului de artilerie din acea zi, acoperișul Bibliotecii Imperiale din palatul Hofburg a luat foc, iar comandantul apărării revoluționare a Vienei, generalul polonez Józef Bem, a reușit să fugă din orașul încercuit deghizat în vizitiu, trecând în Ungaria și preluând, doar câteva săptămâni mai târziu, comanda armatei revoluționare maghiare din Transilvania.

În data de 31 octombrie 1862, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a semnat Decretul nr. 692 prin care serviciile de arhivă ale Moldovei și Țării Românești au fost reunite într-o instituție centrală unică, Direcția Generală a Arhivelor Statului, cu sediul la București, subordonată Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice. Decizia a constituit un pas esențial în unificarea administrativă a Principatelor și în conservarea documentelor istorice românești, motiv pentru care 31 octombrie este sărbătorită drept Ziua Arhivelor Naționale. Până la această reformă modernizatoare, hrisoavele domnești și actele de proprietate ale țării fuseseră păstrate secole de-a rândul în chiliile mănăstirilor — precum Mănăstirea Mihai Vodă din Capitală —, unde supraviețuiseră incendiilor și invaziilor doar pentru că arhiereii și călugării le încărcau în lăzi ferecate și fugeau cu ele în munți la apropierea armatelor străine.

La 31 octombrie 1864, președintele Abraham Lincoln a proclamat admiterea statului Nevada în Uniune, în plin Război Civil American. Admiterea a fost accelerată cu doar opt zile înaintea alegerilor prezidențiale din noiembrie 1864 pentru a întări poziția politică a lui Lincoln și pentru a asigura voturile necesare ratificării celui de-al 13-lea Amendament, care abolea sclavia, Nevada primind ulterior supranumele „Battle Born State” („Statul născut în luptă”). Deoarece timpul era prea scurt pentru ca textul Constituției noului stat să ajungă la Washington cu trenul sau cu vaporul, autoritățile din Carson City au luat o decizie fără precedent: au transmis integral documentul de 16.543 de cuvinte prin telegraf, în cod Morse, de-a lungul continentului — cea mai lungă și mai scumpă telegramă din istorie până la acea dată, care a durat două zile și a costat 4.303,27 dolari.

Pe 31 octombrie 1869 pe stil nou (19 octombrie pe stil vechi), la Gara Filaret a avut loc inaugurarea oficială a liniei ferate București–Giurgiu, lungă de aproximativ 67 de kilometri — prima cale ferată construită pe teritoriul de atunci al României. Deși numeroase surse menționează prezența principelui Carol I la ceremonie, domnitorul efectuase o călătorie de inspecție pe această linie în luna august, iar pe 31 octombrie se afla în Germania, la Neuwied, pentru căsătoria sa cu principesa Elisabeta de Wied, astfel că festivitatea de la Filaret a fost prezidată de prim-ministrul Dimitrie Ghica. Călătoria inaugurală a durat în jur de 90 de minute și a marcat începutul unei noi epoci în transporturile românești, Gara Filaret devenind prima gară a Bucureștiului. Înainte ca garniturile tractate de locomotivele cu abur „Mihai Bravu” și „Dunărea” să pornească cu o viteză uimitoare pentru epocă, de peste 45 km/h, mitropolitul Nifon a sfințit șinele și vagoanele în fața unei mulțimi fascinate, dar și temătoare față de ceea ce mulți localnici numeau atunci „căruța de foc”.

În data de 31 octombrie 1881, la Fălticeni, s-a născut Eugen Lovinescu, viitorul fondator al cenaclului și revistei Sburătorul. Prin teoria sincronismului și prin susținerea modernismului, Lovinescu avea să influențeze profund dezvoltarea literaturii române interbelice, promovând apropierea culturii române de marile curente europene. Timp de peste două decenii, în apartamentul său din București, criticul a practicat o regulă de ospitalitate intelectuală unică în cultura europeană: în fiecare zi, între orele 17:00 și 20:00, ușa locuinței sale îi era deschisă oricărui tânăr necunoscut care dorea să-și citească manuscrisele fără nicio recomandare prealabilă — așa fiind lansați în literatură autori precum Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu sau matematicianul Dan Barbilian, pe care Lovinescu l-a consacrat sub pseudonimul Ion Barbu.

La 31 octombrie 1892, conform calendarului gregorian (19 octombrie pe stil vechi), s-a născut la Moscova Alexandr Alehin, cunoscut internațional drept Alexander Alekhine, viitorul campion mondial la șah. Renumit pentru stilul său combinativ și atacurile spectaculoase, Alehin avea să cucerească titlul mondial în 1927, la Buenos Aires, după victoria istorică asupra cubanezului José Raúl Capablanca — considerat până atunci aproape invincibil —, și să rămână una dintre figurile legendare ale șahului. Pe lângă faptul că deține o distincție unică în istoria sportului minții, fiind singurul campion mondial care a murit în timp ce deținea încă titlul suprem (în 1946), Alehin poseda o memorie vizuală aproape supraomenească: în 1933, la Chicago, a stabilit un record mondial jucând simultan 32 de partide „în orb”, stând peste 12 ore cu spatele la table și vizualizând mental poziția a 1.024 de piese.

Pe 31 octombrie 1917, în timpul Primului Război Mondial, cavaleria ușoară australiană a executat un atac spectaculos împotriva pozițiilor fortificate otomane de la Beersheba, în actualul Israel. Victoria a permis forțelor aliate să spargă linia defensivă otomană Gaza–Beersheba și să înainteze ulterior spre Ierusalim, atacul rămânând unul dintre cele mai cunoscute exemple de șarjă călare reușită din istoria militară modernă. Detaliul care a luat complet prin surprindere apărarea otomană a fost că Brigada a 4-a de Cavalerie Ușoară australiană nu era, în realitate, o unitate de cavalerie clasică dotată cu săbii, ci infanterie călare, antrenată doar să se deplaseze pe cai și să lupte pe jos: lansându-se în galop la apus cu baionetele de 43 de centimetri trase în mână pe post de săbii, cei 800 de călăreți au înaintat atât de rapid încât artileria și infanteria otomană au uitat să-și regleze înălțătoarele armelor și au tras pe deasupra lor, australienii cucerind fântânile de apă vitale ale orașului cu pierderea a doar 31 de oameni.

În data de 31 octombrie 1918, la Budapesta, mișcarea cunoscută drept „Revoluția Crizantemelor” — numită astfel după florile albe pe care soldații răsculați și le-au prins la șepci în locul însemnelor imperiale habsburgice — a dus la venirea la putere a contelui Mihály Károlyi, într-un moment în care Imperiul Austro-Ungar se destrăma. Evenimentul a deschis o perioadă de transformări politice și teritoriale rapide care aveau să influențeze direct viitorul Transilvaniei și relațiile dintre România și Ungaria. Chiar în după-amiaza acelei zile de 31 octombrie, prăbușirea vechiului regim a căpătat o dimensiune sângeroasă: un grup de soldați a pătruns în vila din Budapesta a fostului prim-ministru István Tisza — omul politic văzut drept principalul susținător al intrării Ungariei în război și adversar neînduplecat al drepturilor naționale ale românilor — și l-a împușcat mortal.

Tot pe 31 octombrie 1918 a fost făcută publică proclamația „Către Națiunea Română”, redactată de Vasile Goldiș, prin care Consiliul Național Român Central — constituit în noaptea precedentă la Budapesta, pe criterii paritare, din șase reprezentanți ai Partidului Național Român și șase social-democrați — și-a afirmat rolul de unic reprezentant politic al românilor din Transilvania și Ungaria și și-a prezentat principiile de acțiune. Documentul, consemnat la această dată în cronologia Bibliotecii Academiei Române, a reprezentat un pas important spre autodeterminarea românilor transilvăneni și spre Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918. Mutându-și în zilele următoare sediul la Arad, în locuința fruntașului politic Ștefan Cicio Pop, Consiliul Național Român Central a funcționat pe tot parcursul lunii noiembrie ca un veritabil guvern provizoriu al Transilvaniei, preluând administrația locală prin consilii și gărzi naționale românești încă înainte de votul istoric de la Alba Iulia.

La 31 octombrie 1920, regele Ferdinand I a promulgat legea privind înființarea a două instituții românești de studii superioare în capitalele Franței și Italiei — la Fontenay-aux-Roses, lângă Paris, și la Roma —, menite să sprijine formarea cercetătorilor, istoricilor și artiștilor români. Nicolae Iorga și Vasile Pârvan s-au numărat printre personalitățile esențiale care au conceput și condus acest proiect, menit să contribuie la afirmarea culturii și cercetării românești în Europa. Inițiativa avea o miză diplomatică precisă: la scurt timp după semnarea Tratatului de la Trianon, Iorga și Pârvan au convins Parlamentul că România Mare își câștigase granițele pe câmpul de luptă, dar că trebuia să-și apere legitimitatea istorică în fața Occidentului formând o generație de savanți capabili să cerceteze direct în arhivele Vaticanului și ale Parisului.

Pe 31 octombrie 1922, în urma Marșului asupra Romei, Benito Mussolini și membrii noului său guvern au depus jurământul în fața regelui Victor Emanuel al III-lea. La 39 de ani, Mussolini a devenit cel mai tânăr prim-ministru al Italiei de până atunci, deschizând calea instaurării dictaturii fasciste și oferind un model politic mișcărilor extremiste care aveau să apară în Europa interbelică, inclusiv în România. Deși propaganda regimului a prezentat timp de două decenii „Marșul asupra Romei” ca pe o cucerire militară eroică în care Il Duce ar fi intrat în capitală în fruntea „cămășilor negre”, în realitate Mussolini a așteptat prudent la Milano, aproape de granița cu Elveția, până când regele i-a trimis telegrama oficială de numire, după care a călătorit spre Roma confortabil, la cușeta unui tren de noapte, iar parada de pe 31 octombrie a fost doar o punere în scenă pentru fotografi după preluarea legală a puterii.

În data de 31 octombrie 1926, Harry Houdini — născut Ehrich Weiss la Budapesta și devenit faimos în întreaga lume pentru spectaculoasele sale evadări din cătușe, lanțuri, cămăși de forță și recipiente încuiate sub apă — a murit la spitalul Grace din Detroit, la vârsta de 52 de ani, în urma unei peritonite provocate de o ruptură de apendice. Cu nouă zile înainte, în cabina sa din Montreal, un student l-a lovit puternic de mai multe ori în abdomen pentru a verifica dacă este adevărat că mușchii săi pot rezista oricărui pumn, fără să-i lase timp iluzionistului să se încordeze, ceea ce a mascat simptomele apendicitei fatale. Moartea sa chiar în ziua de Halloween a contribuit la aura de mister care continuă să înconjoare numele artistului, mai ales că Houdini, un demascator înverșunat al falșilor spiritiști, stabilise cu soția sa, Bess, un cod secret de zece cuvinte („Rosabelle, believe…”) prin care promitea să îi transmită un mesaj de dincolo de moarte dacă viața de apoi există — promisiune pe care Bess a așteptat-o în zadar timp de zece ani, în cadrul unor ședințe anuale de spiritism organizate în fiecare noapte de 31 octombrie.

La 31 octombrie 1929, la Napoli, s-a născut Carlo Pedersoli, viitorul actor cunoscut pe tot globul sub numele de scenă Bud Spencer. Fost înotător olimpic, acesta a devenit celebru prin westernurile spaghetti și comediile de acțiune realizate alături de Terence Hill, filme care au câștigat o popularitate uriașă inclusiv în România. Mult mai puțin cunoscut este faptul că, înainte de a împărți pumni comici pe marele ecran, uriașul napolitan a fost un sportiv de elită care a scris istorie în natație: în 1950 a devenit primul italian care a înotat proba de 100 de metri liber în mai puțin de un minut (59,5 secunde), a reprezentat Italia la Jocurile Olimpice din 1952 și 1956 la înot, a câștigat aurul la polo pe apă cu naționala țării sale la Jocurile Mediteraneene, a urmat studii de drept, vorbea șase limbi, deținea brevete de pilot pentru avioane și elicoptere și și-a ales pseudonimul „Bud Spencer” combinând numele actorului său preferat, Spencer Tracy, cu cel al berii americane Budweiser.

Pe 31 octombrie 1930, la Roma — unde tatăl său era atașat militar al armatei americane —, s-a născut Michael Collins, viitorul astronaut care avea să participe la misiunea istorică Apollo 11 din iulie 1969. În timp ce Neil Armstrong și Buzz Aldrin pășeau pe suprafața Lunii, Collins a rămas singur la bordul modulului de comandă Columbia, orbitând Luna și asigurând manevra de cuplare de care depindea revenirea colegilor săi pe Pământ. De fiecare dată când nava sa trecea pe partea nevăzută a Lunii, la 3.500 de kilometri distanță de cei doi camarazi și complet izolat de orice legătură radio cu Pământul timp de 48 de minute pe orbită, Collins devenea cel mai singuratic om din istorie — în timp ce la încheietura mâinii purta un carnet cu 18 proceduri de urgență și povara unei decizii cumplite: dacă motorul modulului lunar Eagle nu ar fi pornit de pe Lună, Columbia nu avea capacitatea de a aseleniza, iar Collins ar fi fost obligat să se întoarcă singur pe Pământ, lăsându-și colegii în urmă.

Data de 31 octombrie 1940 marchează în istoriografia britanică încheierea perioadei desemnate oficial drept Bătălia Angliei, marea confruntare aeriană începută la 10 iulie între Royal Air Force (RAF) și Luftwaffe. Aviația germană nu a reușit să obțină superioritatea aeriană necesară declanșării Operațiunii „Leul de Mare” — invadarea pe mare a Marii Britanii —, iar rezistența britanică a devenit unul dintre momentele decisive ale celui de-Al Doilea Război Mondial. Dincolo de curajul piloților de pe avioanele Spitfire și Hurricane, printre care s-au aflat și numeroși voluntari polonezi, cehi și din Commonwealth, victoria a fost decisă de o armă secretă pe care comandamentul lui Hermann Göring a subestimat-o: „Sistemul Dowding”, prima rețea integrată de apărare aeriană din istorie, care combina stațiile radar de coastă Chain Home cu mii de operatoare din forțele auxiliare feminine (WAAF), permițând dirijarea escadrilelor britanice exact în punctul și la secunda în care bombardierele germane traversau Canalul Mânecii.

În data de 31 octombrie 1941, după aproximativ 14 ani de lucrări începute în 1927, monumentul național Mount Rushmore din Munții Black Hills, Dakota de Sud, a fost declarat finalizat. Sculptura gigantică în granit, cu chipuri înalte de 18 metri, îi înfățișează pe patru președinți americani — George Washington, Thomas Jefferson, Theodore Roosevelt și Abraham Lincoln — și a devenit unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale Statelor Unite. În realitate, șantierul s-a oprit pe 31 octombrie 1941 înainte ca proiectul inițial să fie terminat: sculptorul Gutzon Borglum, care murise cu șapte luni mai devreme, își propusese ca președinții să fie sculptați până la brâu, însă Congresul american a sistat finanțarea în pragul intrării SUA în cel de-Al Doilea Război Mondial. Deși aproape 400 de muncitori au îndepărtat 450.000 de tone de rocă folosind dinamită în proporție de 90% și lucrând suspendați în hamuri pe peretele vertical de stâncă, niciun lucrător nu și-a pierdut viața în cei 14 ani de construcție.

La 31 octombrie 1950, la Rochester, în statul New York, Earl Lloyd a intrat pe teren pentru echipa Washington Capitols, devenind primul jucător de culoare care a evoluat într-un meci oficial al ligii profesioniste nord-americane de baschet (NBA). Momentul a reprezentat un reper major în desegregarea sportului american și în lupta împotriva discriminării rasiale, într-o ligă în care, astăzi, peste 70% dintre sportivi sunt afro-americani. Faptul că Earl Lloyd a intrat în cărțile de istorie înaintea celorlalți doi pionieri de culoare din acel sezon — Chuck Cooper (primul recrutat în draft, la Boston Celtics) și Nat „Sweetwater” Clifton (primul care a semnat un contract NBA, cu New York Knicks) — s-a datorat exclusiv calendarului competițional: meciul celor de la Washington Capitols a fost programat în seara de 31 octombrie, cu o singură zi înaintea debutului lui Cooper și cu patru zile înaintea celui al lui Clifton.

Pe 31 octombrie 1952 după ora Statelor Unite (respectiv în dimineața zilei de 1 noiembrie după ora locală din Pacific), pe atolul Enewetak din Insulele Marshall, Statele Unite au detonat primul dispozitiv termonuclear experimental din istorie, cunoscut sub numele de cod „Ivy Mike”. Explozia, cu o putere de aproximativ 10,4 megatone TNT — de aproape 700 de ori mai puternică decât bomba lansată la Hiroshima —, a demonstrat posibilitatea realizării armelor cu hidrogen pe baza designului Teller-Ulam și a deschis o etapă mult mai periculoasă a cursei înarmărilor nucleare din timpul Războiului Rece. „Ivy Mike” nu era însă o bombă care să poată fi transportată de un avion, ci o instalație criogenică de 82 de tone, cât o clădire cu două etaje, alimentată cu deuteriu lichid păstrat la -250°C; deflagrația a vaporizat complet insula Elugelab, lăsând în locul ei un crater subacvatic cu diametrul de 1,9 kilometri, iar în reziduurile radioactive de corali oamenii de știință au descoperit două elemente chimice noi, inexistente până atunci în natură pe Pământ, pe care le-au numit einsteinium și fermium.

În data de 31 octombrie 1956, aproximativ 1.000 de studenți au demonstrat pe străzile Timișoarei, cerând eliberarea colegilor arestați în urma marii adunări de protest desfășurate în ziua precedentă, pe 30 octombrie, la cantina Facultății de Mecanică. Inspirați de Revoluția anticomunistă din Ungaria, studenții timișoreni contestaseră deschis regimul de la București, cerând abolirea cotelor obligatorii impuse țăranilor, eliminarea limbii ruse și a marxism-leninismului din programele universitare, precum și retragerea trupelor sovietice din România. Demonstrația de pe 31 octombrie a fost reprimată brutal de armată și de Securitate, iar participanții au fost ridicați de forțele de ordine; în total, pe parcursul celor două zile de revoltă, aproximativ 2.000 de tineri au fost îmbarcați în camioane militare și transportați într-o fostă cazarmă din localitatea Becicherecu Mic, transformată în lagăr de triere și anchetă — această mișcare rămânând cel mai amplu protest studențesc anticomunist din România înainte de decembrie 1989.

Tot la 31 octombrie 1956, într-un gest de curaj extraordinar pentru România aflată sub ocupație militară și control comunist, istoricul, academicianul și pedagogul Onisifor Ghibu le-a trimis un memoriu de 25 de pagini liderilor sovietici Nikita Hrușciov și Nikolai Bulganin, solicitând restituirea Basarabiei, a nordului Bucovinei și a Ținutului Herța, precum și retragerea trupelor sovietice din România. În vârstă de 73 de ani, Ghibu nu a acționat sub anonimat: și-a semnat memoriul cu numele întreg și adresa din Sibiu, depunându-l oficial la Ambasada URSS din București și pe masa prim-ministrului comunist Chivu Stoica, după ce își construise argumentația chiar pe textele lui Vladimir Ilici Lenin despre dreptul popoarelor la autodeterminare pentru a demonstra că anexarea din 1940 a fost un act imperialist țarist. Demersul i-a atras arestarea în decembrie 1956 și condamnarea la închisoare de către Tribunalul Militar din Sibiu.

Pe 31 octombrie 1956, într-o ședință decisivă a Prezidiului Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, desfășurată la Kremlin, Nikita Hrușciov a susținut că trupele sovietice nu trebuie retrase din Ungaria și că Moscova trebuie să restabilească prin forță controlul asupra țării. Decizia a pregătit intervenția militară masivă din 4 noiembrie (Operațiunea „Vârtejul”), care avea să zdrobească Revoluția ungară și să transmită un avertisment întregului bloc comunist, inclusiv României. Amănuntele dramatice ale acelei ședințe secrete au ieșit la iveală abia după destrămarea URSS, datorită „Notelor lui Malin” — însemnări făcute în creion de funcționarul Vladimir Malin în timpul discuțiilor —, care arată că, cu doar 24 de ore înainte, pe 30 octombrie, conducerea sovietică votase în unanimitate retragerea pașnică din Budapesta, însă Hrușciov s-a răzgândit peste noapte de teamă că cedarea Ungariei în plin atac anglo-francez asupra Egiptului ar fi fost interpretată de Occident drept slăbiciune.

În seara zilei de 31 octombrie 1956, forțele aeriene britanice și franceze au început bombardarea aerodromurilor egiptene (Operațiunea „Muschetarul”), după respingerea ultimatumului adresat Egiptului în contextul invaziei israeliene din Peninsula Sinai și al naționalizării Canalului Suez de către președintele Gamal Abdel Nasser. Criza Suezului a devenit una dintre cele mai importante confruntări diplomatice ale Războiului Rece și a demonstrat declinul definitiv al influenței coloniale britanice și franceze, după ce atât Statele Unite, cât și Uniunea Sovietică au condamnat intervenția. Ceea ce opinia publică mondială nu știa pe 31 octombrie era că întreaga criză fusese regizată cu o săptămână mai devreme printr-un pact ultrasecret semnat într-o vilă din Sèvres, lângă Paris, unde Marea Britanie, Franța și Israelul conveniseră ca armata israeliană să atace Egiptul pe 29 octombrie tocmai pentru a le oferi Londrei și Parisului pretextul de a interveni ca „forțe de menținere a păcii” și de a prelua controlul asupra canalului.

La 31 octombrie 1956, un avion militar american R4D-5L Skytrain (versiunea navală a legendarului Douglas DC-3), botezat Que Sera Sera, pilotat de locotenent-comandorul Conrad „Gus” Shinn și avându-l la bord pe contraamiralul George Dufek, a realizat prima aterizare din istorie la Polul Sud geografic. Cei șapte membri ai echipajului au devenit primii oameni care au pus piciorul în acel loc după expedițiile terestre ale lui Roald Amundsen și Robert Falcon Scott, din 1911–1912, iar reușita a deschis drumul construirii stației permanente de cercetare Amundsen–Scott. Aventura a fost însă la un pas să se transforme într-o tragedie: la temperatura extremă de -50°C înregistrată pe platoul antarctic, în cele doar 49 de minute petrecute la sol pentru arborarea drapelului și instalarea unor repere radar, schiurile trenului de aterizare au înghețat pe calota glaciară, iar motoarele nu au mai putut urni aparatul până când pilotul nu a aprins simultan toate cele 15 rachete auxiliare cu combustibil solid (JATO) montate sub fuzelaj, smulgând avionul din gheață într-un nor de fum.

În noaptea de 31 octombrie spre 1 noiembrie 1961, autoritățile sovietice au îndepărtat în secret trupul îmbălsămat al lui Iosif Vissarionovici Stalin din mausoleul din Piața Roșie — unde fusese expus în sarcofag de cristal alături de Lenin încă din 1953 — și l-au reînhumat lângă zidul Kremlinului. Gestul, decis la Congresul al XXII-lea al PCUS, a simbolizat apogeul campaniei de destalinizare inițiate de Nikita Hrușciov și condamnarea oficială a cultului personalității fostului dictator, ale cărui politici influențaseră profund și regimul comunist român. Pentru a preveni eventuale proteste ale susținătorilor lui Stalin, KGB-ul a închis Piața Roșie sub pretextul unei repetiții militare pentru parada de 7 noiembrie, iar în interiorul mausoleului ofițerii au tăiat nasturii din aur masiv de pe uniforma de Generalisim a cadavrului, înlocuindu-i cu nasturi obișnuiți din alamă, înainte de a coborî sicriul în groapă și de a turna deasupra lui plăci groase de beton, astfel încât să nu mai poată fi dezgropat niciodată.

Pe 31 octombrie 1964, la Utrecht, în Țările de Jos, s-a născut Marco van Basten, viitorul star al echipelor Ajax Amsterdam, AC Milan și al echipei naționale olandeze. Triplu câștigător al Balonului de Aur (1988, 1989 și 1992), Van Basten a devenit celebru în întreaga lume și pentru voleul spectaculos, dintr-un unghi aproape imposibil, înscris în poarta lui Rinat Dasaev în finala Campionatului European din 1988, câștigată de Olanda împotriva Uniunii Sovietice. Deși a marcat 300 de goluri într-o carieră strălucitoare, „Lebăda din Utrecht” a jucat ultimul său meci oficial la vârsta de numai 28 de ani, în mai 1993, fiind forțat să se retragă din cauza distrugerii cartilajului gleznei în urma intrărilor dure ale fundașilor adverși — o pierdere atât de mare pentru fotbalul mondial încât l-a determinat pe președintele FIFA, João Havelange, să modifice regulamentul jocului înaintea Cupei Mondiale din 1998, impunând eliminarea directă cu cartonaș roșu pentru atacurile prin alunecare din spate.

În data de 31 octombrie 1968, într-un discurs televizat transmis națiunii, președintele american Lyndon B. Johnson a anunțat încetarea completă a bombardamentelor aeriene, navale și de artilerie împotriva Vietnamului de Nord (Operațiunea „Rolling Thunder”), în încercarea de a debloca negocierile de pace de la Paris. Măsura, care a intrat în vigoare la 1 noiembrie, cu doar cinci zile înaintea alegerilor prezidențiale din SUA, a reprezentat o schimbare majoră a strategiei americane, deși războiul avea să continue încă mai mulți ani. În spatele anunțului lui Johnson din acea seară se desfășura însă o dramă politică secretă, confirmată decenii mai târziu prin declasificarea înregistrărilor telefonice ale FBI și ale Casei Albe: Johnson aflase că echipa candidatului republican Richard Nixon, prin intermediul lobistei Anna Chennault, îl convinsese în secret pe președintele sud-vietnamez Nguyen Van Thieu să boicoteze masa tratativelor de la Paris, cu promisiunea că va obține condiții mai avantajoase după victoria lui Nixon la urne.

Pe 31 octombrie 1972, la Sibiu, a murit la vârsta de 89 de ani Onisifor Ghibu, pedagog, istoric, membru corespondent al Academiei Române și luptător neobosit pentru unitatea națională, participant activ la evenimentele din 1917–1918 în Basarabia și Transilvania și unul dintre principalii organizatori ai învățământului românesc transilvănean. Persecutat, exclus din Academie și întemnițat de regimul comunist pentru pozițiile sale antisovietice, Ghibu s-a stins din viață printr-o coincidență tulburătoare chiar în ziua de 31 octombrie în care, cu exact 16 ani înainte, în 1956, îi trimisese celebrul memoriu lui Nikita Hrușciov pentru restituirea Basarabiei. Lui Onisifor Ghibu i se datorează, în mare măsură, și organizarea în 1919 a Universității Românești din Cluj (astăzi Universitatea Babeș-Bolyai), pentru care a reușit să recruteze savanți de talie mondială, precum biologul Emil Racoviță și geograful francez Emmanuel de Martonne.

În dimineața zilei de 31 octombrie 1984, Indira Gandhi, prim-ministrul Indiei și una dintre cele mai influente personalități politice ale secolului XX, a fost împușcată mortal la reședința sa din New Delhi de doi membri ai propriei gărzi de corp, Beant Singh și Satwant Singh, ca răzbunare după intervenția militară controversată din iunie 1984 (Operațiunea „Steaua Albastră”) împotriva militanților sikh baricadați în Templul de Aur din Amritsar. Asasinatul a declanșat un val de violențe interetnice împotriva comunității sikh, soldate cu mii de victime, și a provocat o criză profundă în India. În clipa în care a fost ucisă pe aleea grădinii sale, Indira Gandhi se îndrepta spre un interviu televizat cu celebrul actor și regizor britanic Peter Ustinov, care o aștepta cu camerele pornite la câțiva zeci de metri distanță; în acea dimineață, șefa guvernului indian renunțase la vesta antiglonț pentru a nu părea corpolentă pe ecran și, cu doar câteva săptămâni înainte, refuzase cererea serviciilor de informații de a-i îndepărta pe agenții sikh din garda sa personală, întrebându-și consilierii: „Nu suntem noi un stat secular?”.

La 31 octombrie 1992, la Vatican, în cadrul unei sesiuni solemne a Academiei Pontificale de Științe, Papa Ioan Paul al II-lea a primit concluziile comisiei speciale pe care o instituise în 1979 pentru a reanaliza condamnarea astronomului Galileo Galilei de către Inchiziție, în 1633, și a recunoscut oficial greșelile comise de teologii epocii în interpretarea și judecarea descoperirilor sale privind heliocentrismul. Momentul a devenit unul dintre cele mai cunoscute gesturi simbolice de reconciliere dintre Biserica Catolică și cercetarea științifică modernă. Reabilitarea a venit la capătul unui proces istoric care a durat 359 de ani, 4 luni și 9 zile de la momentul în care savantul italian, în vârstă de 69 de ani, fusese obligat să abjure în genunchi ideea că Pământul se învârte în jurul Soarelui, suveranul pontif subliniind în discursul său din 1992 că teologii secolului al XVII-lea au confundat sensul literal al pasajelor biblice cu descrierea fizică a cosmosului.

În data de 31 octombrie 1993, regizorul italian Federico Fellini a murit la spitalul Policlinico Umberto I din Roma, la vârsta de 73 de ani. Autor al unor capodopere precum La Strada, La Dolce Vita, 8½ și Amarcord, recompensat cu patru premii Oscar pentru cel mai bun film străin și cu un Oscar onorific pentru întreaga carieră, Fellini a revoluționat limbajul cinematografic prin îmbinarea fanteziei, autobiografiei, satirei și imaginilor suprarealiste, influențând generații întregi de cineaști. Maestrul italian s-a stins la doar o zi după ce împlinise 50 de ani de căsătorie cu marea actriță și muza sa, Giulietta Masina, iar moștenirea sa culturală depășește granițele marelui ecran, regăsindu-se în vocabularul zilnic al întregii planete: cuvântul „paparazzi” a fost inventat chiar de Fellini în filmul La Dolce Vita (1960), după numele personajului Paparazzo, un fotograf de presă agasant interpretat de Walter Santesso.

Pe 31 octombrie 1996, la Istanbul, reprezentanții celor șase state riverane — România, Bulgaria, Georgia, Rusia, Turcia și Ucraina — au semnat Planul Strategic de Acțiune pentru Reabilitarea și Protecția Mării Negre. Documentul urmărește combaterea poluării și conservarea ecosistemului marin prin cooperare internațională, iar în amintirea acestui acord, 31 octombrie este celebrată anual drept Ziua Internațională a Mării Negre. Urgența științifică a tratatului de la Istanbul pornea de la o particularitate oceanografică unică pe glob: fiind o mare aproape închisă, alimentată de fluvii uriașe, Marea Neagră este cel mai mare bazin anoxic din lume — sub adâncimea de 150–200 de metri, aproape 90% din volumul ei de apă este complet lipsit de oxigen și saturat cu hidrogen sulfurat, ceea ce face ca stratul superior în care trăiesc viețuitoarele marine să fie extrem de vulnerabil la poluare, dar transformă totodată adâncurile într-o „capsulă a timpului” în care corăbiile antice scufundate se păstrează intacte timp de milenii.

La 31 octombrie 1999, zborul EgyptAir 990, operat cu o aeronavă Boeing 767 pe ruta New York–Cairo, s-a prăbușit în Oceanul Atlantic, la aproximativ 100 de kilometri sud de insula Nantucket, la numai 32 de minute după decolarea de pe aeroportul JFK. Toate cele 217 persoane aflate la bord și-au pierdut viața. Ancheta condusă de autoritățile americane (NTSB) a concluzionat că prăbușirea a fost provocată de comenzile intenționate ale copilotului de rezervă, Gameel Al-Batouti, fără a putea stabili motivul acțiunilor sale, concluzie contestată vehement de anchetatorii egipteni, care au invocat o posibilă defecțiune mecanică a profundorului. Disputa diplomatică și tehnică dintre Washington și Cairo a pornit de la înregistrarea cutiei negre din carlingă (Cockpit Voice Recorder): imediat după ce comandantul a ieșit din cabină, copilotul de rezervă a fost înregistrat rostind de unsprezece ori, pe un ton calm, expresia în limba arabă „Tawkalt ala Allah” („Mă încred în Dumnezeu”), în timp ce a deconectat pilotul automat și a împins manșa înainte, trimițând avionul în picaj, chiar și după ce căpitanul a revenit în fugă în carlingă și a tras cu disperare de manșă în sens invers, strigând: „Ce se întâmplă? Trage cu mine!”.

În data de 31 octombrie 2000, nava spațială Soiuz TM-31 a decolat de la cosmodromul Baikonur din Kazahstan, având la bord trei membri ai echipajului Expedition 1: astronautul american William Shepherd și cosmonauții ruși Serghei Krikaliov și Iuri Ghidzenko. Echipajul a andocat la Stația Spațială Internațională (ISS) două zile mai târziu, pe 2 noiembrie, și a inaugurat prezența umană permanentă la bordul laboratorului orbital, unul dintre cele mai importante proiecte de cooperare științifică internațională din istorie. Decolarea din dimineața zilei de 31 octombrie 2000 a împărțit istoria civilizației în două ere distincte: din acea clipă și până astăzi, pentru mai bine de un sfert de secol, nu a mai existat nicio secundă în care toți oamenii să se afle pe Pământ, ceea ce înseamnă că nicio persoană născută după 31 octombrie 2000 nu a trăit vreodată într-o lume în care specia umană să nu locuiască simultan și în spațiul cosmic.

Pe 31 octombrie 2008, o persoană sau un grup care a folosit pseudonimul Satoshi Nakamoto a publicat pe o listă de discuții despre criptografie documentul de numai nouă pagini intitulat Bitcoin: A Peer-to-Peer Electronic Cash System, propunând un sistem de plăți electronice descentralizat care elimină problema dublei cheltuieli fără a necesita o bancă sau o autoritate financiară centrală. Textul a descris principiile tehnologiei blockchain și a pregătit lansarea rețelei Bitcoin în ianuarie 2009, moment care avea să influențeze profund evoluția criptomonedelor și a finanțelor digitale. Deși identitatea reală a lui Satoshi Nakamoto rămâne unul dintre cele mai mari mistere ale secolului XXI, fondatorul anonim a lăsat în codul informatic al primului bloc minat vreodată (Genesis Block) un mesaj politic ascuns, menit să explice de ce a creat moneda exact în toamna prăbușirii băncilor din 2008: titlul de pe prima pagină a ziarului londonez The Times din 3 ianuarie 2009 — „Ministrul de Finanțe, în pragul celui de-al doilea plan de salvare a băncilor”.

La 31 octombrie 2011, Organizația Națiunilor Unite a marcat oficial ziua în care populația planetei a atins, potrivit estimărilor demografice globale, pragul simbolic de șapte miliarde de locuitori. Reperul nu a vizat identificarea matematică a unei singure persoane, ci a atras atenția asupra ritmului accelerat al creșterii demografice și asupra provocărilor majore legate de resurse, apă, urbanizare și dezvoltare durabilă. Perspectiva istorică a acestui prag ilustrează viteza fără precedent a expansiunii umane din epoca modernă: dacă omenirii i-au trebuit aproximativ 200.000 de ani de existență pentru a atinge primul miliard de locuitori, în jurul anului 1804, și încă 123 de ani pentru a ajunge la două miliarde în 1927, saltul de la șase miliarde (în 1999) la șapte miliarde (pe 31 octombrie 2011) s-a produs în doar 12 ani.

În data de 31 octombrie 2015, o aeronavă Airbus A321 a companiei ruse Metrojet (zborul Kogalymavia 9268), care efectua o cursă charter între stațiunea egipteană Sharm el-Sheikh și Sankt Petersburg, s-a dezintegrat în aer și s-a prăbușit în Peninsula Sinai la 23 de minute după decolare, provocând moartea tuturor celor 224 de persoane aflate la bord — cea mai gravă catastrofă din istoria aviației civile ruse și cel mai sângeros incident aviatic produs pe teritoriul Egiptului. Investigațiile serviciilor rusești de securitate (FSB) au atribuit tragedia unei bombe artizanale cu o putere echivalentă cu până la un kilogram de TNT, introdusă în avion, iar atentatul a fost revendicat de ramura din Sinai a organizației teroriste Stat Islamic. Potrivit probelor criminalistice și fotografiilor publicate ulterior chiar de gruparea jihadistă în revista sa de propagandă Dabiq, explozibilul a trecut de filtrele aeroportuare disimulat într-o simplă doză metalică de suc Schweppes Gold, a cărei detonare în zbor, la peste 9.400 de metri altitudine, a provocat depresurizarea explozivă și desprinderea cozii avionului.

Pe 31 octombrie 2017, la vârsta de 85 de ani, s-a stins din viață în localitatea Mihăești (județul Vâlcea) Mircea Drăgan, unul dintre cei mai cunoscuți și prolifici regizori români. De-a lungul carierei sale, a realizat numeroase filme istorice și comedii devenite repere de audiență pentru cinematografia românească, printre care Columna, Neamul Șoimăreștilor, Frații Jderi, Ștefan cel Mare – Vaslui 1475 și celebra trilogie Brigada Diverse (B.D. intră în acțiune, B.D. în alertă și B.D. la munte și la mare). Dincolo de popularitatea internă a filmelor sale, Mircea Drăgan a fost unul dintre puținii cineaști români ai epocii care au coordonat superproducții internaționale de anvergură: filmul său de debut, Setea (1961), a fost premiat cu medalia de argint la Festivalul de la Moscova, iar fresca istorică Columna (1968), realizată în coproducție cu studiouri din Germania de Vest și Italia, a adus pe platourile din România vedete occidentale de prim rang — precum actorul britanic Richard Johnson și italienii Antonella Lualdi și Amedeo Nazzari — alături de Amza Pellea, Ilarion Ciobanu și mii de militari români folosiți ca figuranți în scenele de luptă.

La 31 octombrie 2018, în statul Gujarat, prim-ministrul indian Narendra Modi a inaugurat Statuia Unității, monument colosal dedicat lui Sardar Vallabhbhai Patel (născut pe 31 octombrie 1875), primul vicepremier al Indiei independente și unul dintre principalii artizani ai unificării pașnice a celor peste 560 de state princiare în India modernă. Cu o înălțime de 182 de metri — aproape dublă față de cea a Statuii Libertății din New York cu tot cu soclu (93 de metri) —, statuia a devenit cea mai înaltă din lume și un simbol monumental al identității naționale indiene. Fiecare detaliu al construcției a fost gândit ca un mesaj politic: înălțimea de 182 de metri corespunde exact numărului de 182 de fotolii parlamentare din Adunarea Legislativă a statului Gujarat, iar pentru realizarea structurii metalice guvernul a organizat o campanie națională în cadrul căreia milioane de fermieri din aproape 169.000 de sate indiene au donat peste 135 de tone de unelte agricole vechi din fier, care au fost topite și încorporate în monument.

În data de 31 octombrie 2020, actorul scoțian Sean Connery a murit în somn la reședința sa din Nassau, Bahamas, la vârsta de 90 de ani, lăsând în urmă una dintre cele mai influente cariere din cinematografia modernă. Primul interpret al agentului 007 James Bond pe marele ecran, începând cu Dr. No (1962), Connery a devenit un simbol absolut al filmelor de spionaj, dar și un actor de compoziție apreciat pentru rolurile din Numele trandafirului, Indiana Jones și ultima cruciadă, Vânătoarea lui Octombrie Roșu și Incoruptibilii (The Untouchables), pentru care a câștigat premiul Oscar în 1988. Puțini știu însă că, înainte de a întruchipa rafinamentul britanic pe ecran, tânărul Thomas Sean Connery a crescut într-un cartier sărac din Edinburgh și a lucrat ca lăptar, șofer de camion, salvamar, model pentru studenții la arte și chiar lustruitor de sicrie; când a fost ales pentru rolul lui 007, scriitorul Ian Fleming, creatorul personajului, a fost inițial nemulțumit și l-a numit „un cascador prea înalt” lipsit de eleganță aristocratică — pentru ca ulterior, cucerit de carisma scoțianului pe ecran, Fleming să modifice însăși biografia literară a lui James Bond în romanul You Only Live Twice (1964), adăugându-i agentului secret origini scoțiene în onoarea lui Connery.