Anda Călugăreanu, actul de curaj care a costat-o cariera: „Și-a tăiat craca de sub picioare, iar compozitorii au boicotat-o”

La începutul anilor ’70, Anda Călugăreanu avea tot ce putea oferi muzica ușoară din România comunistă: discuri scoase de Electrecord, premii aduse din Berlin, Budapesta și Sofia, un public câștigat la Cerbul de Aur și la Mamaia, apariții constante la singurul post de televiziune al țării. Considerată o voce inconfundabilă a generației sale, Anda Călugăreanu a rămas în istoria culturală a României drept artista care a preferat libertatea creativă în fața compromisurilor impuse de regim.

Apoi a dat un interviu revistei „Flacăra” în care a spus deschis ce se petrecea în culisele acelei lumi, cu tot ce ținea de Festivalul de la Mamaia. Compozitorii au boicotat-o.

Nu împlinise 30 de ani și tocmai renunțase, din proprie voință, la cariera care o făcuse celebră. Au trecut 34 de ani de la moartea ei. Ce a primit în schimb se vede abia dacă îi urmărești povestea până la capăt. Decizia ei de a expune neregulile festivalurilor de stat ilustrează curajul izolat al artiștilor vremii de a-și risca statutul pentru a-și păstra integritatea sub cenzura comunistă.

Fata cu 9 ani de balet și un tată sever

Anca Miranda Călugăreanu — acesta îi era numele din buletin — s-a născut toamna, pe 24 octombrie 1946, anul în care România făcea primul pas spre comunism, odată cu alegerile parlamentare din noiembrie, câștigate de PCR și aliații săi.

Era pe jumătate armeancă, dinspre mamă. Părinții ei s-au despărțit pe când era la liceu, iar familia s-a rupt în două: ea a rămas cu tatăl, un ofițer aspru, sever, în timp ce sora ei, Ileana, a plecat cu mama.

A făcut mai întâi balet. Nouă ani a repetat plié-ul și a lucrat la postură. Abia în anii de liceu a început să cânte, de la melodii populare până la piese din repertoriul francez.

Într-una dintre puținele înregistrări care i-au mai rămas disponibile, Anda povestește chiar despre ce înseamnă să începi și, mai ales, să continui:

„Îmi aduc aminte de anul 1956, când am debutat pe scena Liceului «Dimitrie Cantemir», în feeria tinereţii în freamăt, şi-am lansat cunoscutul şlagăr (n.r. – fredonează): «Mi s-a spart păpuşica!/ Ce mă fac, mititica?». Şi-apoi a urmat, în anul 1957, prima apariţie la televiziune. Am fost selecţionată de regizoarea Letiţia Popa să apar într-o emisiune pentru cei mici, să prezint cărţi pentru copii. Apoi, următoarea emisie de televiziune a fost în anul 1965, pe 7 februarie, într-o emisiune tot pentru tinereţe. Cu câteva săptămâni înainte de această apariţie făcusem figuraţie la emisiunea lui Constantin Drăghici. Dar nu-i nimic! După aceea au urmat emisiuni de televiziune, filme, înregistrări, concerte, turnee în ţară şi în străinătate.”

„A fost una, Călugăreanu, fantastică”

La 17 ani și-a făcut curaj și s-a înscris la o preselecție pentru postul de solistă în Corul Armatei. Tot atunci a fost pusă pentru prima dată față-n față cu nedreptatea lumii artistice: câștigătoarea era deja stabilită. Fata unui colonel.

A existat însă un om care, uluit de vocea debutantei, a refuzat să facă jocurile. Se numea Mircea Crișan, un mare artist al scenei românești, aflat atunci în juriu.

„A fost una, Călugăreanu, fantastică, o cântăreaţă care s-a prezentat precum cele profesioniste, deşi avea 17 ani. Pe fata lui Costoli (n.r. – colonelul) o cunoşteam de mică şi ştiam cât talent are. Am insistat să se facă alegerea corectă. Pe Călugăreanu am considerat-o artistă egală cu mine, deşi era abia o debutantă. Aşa a fost angajată Anca Miranda Călugăreanu. Tot eu am insistat să-şi schimbe numele în Anda, pentru a evita cacofonia. De aceea mi-a spus mereu «naşule»”, își amintea, mai târziu, Crișan.

Statura minionă, personalitatea fâșneață, tunsoarea à la française și încrâncenarea aveau să-i aducă porecla de Gavroche. Un Gavroche feminin, care a strâns din dinți și le-a dovedit comuniștilor că vocea ei contează.

Fata care cânta toată ziua franțuzește

Anii ’60 au fost cei în care muzica românească se redefinea, iar divertismentul se reclădea. Muzica străină nu era atât de accesibilă cum este astăzi, dar era adesea împrumutată: marile hituri din clasamentele occidentale erau adaptate și transformate în șlagăre. În plus, majoritatea cântăreților erau ademeniți cu iluzia televiziunii — teatrul, cu toate comediile, scenetele și vodevilurile sale, se adaptase micului ecran.

În acest nou val se afirmă trupa Sincron. Fondatorul și liderul grupului, Cornel Fugaru, căuta o voce feminină. Din vorbă-n vorbă s-a ajuns și la Anda.

„Am descoperit-o în urma unei discuţii între prieteni. Un amic, actor la Teatrul din Piteşti, mi-a spus: «Domnule, cunosc o fată la mine în cartier care cântă franţuzeşte toată ziua». Asta mi-a plăcut, pentru că pe atunci erau la modă Adamo, Aznavour şi alţi mari şansonetişti. Am fost acolo şi am descoperit-o. Se tot maimuţărea cu păpuşile, chipurile le punea şi pe ele să cânte. Am rugat-o: «Ia cântă-mi şi mie ceva!». Apoi i-am zis: «Merge, nu e rău deloc! Trebuie să înveţi, să te şlefuieşti». Am luat-o cu noi şi aşa a început ascensiunea ei. Era foarte receptivă şi avea o disciplină de fier. Cu alţi cântăreţi am avut probleme legate de întârzieri, dar cu ea niciodată. Anda a fost în primul rând o interpretă extraordinară, iubea camera, avea un fel unic de a transmite orice”, povestea Cornel Fugaru, într-un interviu pentru „Jurnalul Național”.

Beng-beng! și diva care nu voia să fie divă

Era mijlocul anilor ’60, iar Anda debutase deja alături de Sincron pe marile scene naționale. În 1966, de Revelion, apărea la TVR în emisiunea lui Alexandru Bocăneț, „Profil pe 625 de linii”. Acolo s-a închegat un trio greu de uitat pentru cei care și-au îndulcit amarul comunist cu cele două ore de divertisment pe săptămână: Anda Călugăreanu, Florian Pittiș și Dan Tufaru — cel care avea să-i devină soț. Momentele muzicale ale celor trei au dăinuit la televizor până spre finalul anilor ’80.

Tot în 1966 este distribuită în producția „Omul și camera”, realizată sub bagheta cunoscutului om de televiziune Valeriu Lazarov. Faima ei capătă un contur din ce în ce mai pronunțat, mai ales după ce proiectul a fost premiat la Festivalul Internațional al Filmelor de Televiziune de la Montreux, Elveția.

În același an începe și cronologia discografiei sale, sub egida Electrecord. Vinilurile s-au umplut mai întâi cu piese ale cântăreților străini. Vocea ei groasă era deja cunoscută publicului, dar românii au început să o perceapă ca pe o divă în adevăratul sens al cuvântului abia după reinterpretarea piesei „Beng-beng!” a americancei Nancy Sinatra. Cântecul a rămas de neuitat până astăzi, iar ascultătorii i-au căzut victime:

„Beng-beng!/ În inimă, beng-beng!/ Tu mă-mpuşcai, beng beng!/ Neîncetat, beng-beng!/ Şi asta n-am uitat!”

Muzica a purtat-o prin festivaluri, turnee și i-a adus numeroase premii. După ce a cucerit publicul la Cerbul de Aur și la Mamaia, s-a îndreptat și către alte zări. În anul 1968 se întoarce acasă cu:

• Marele Premiu al Festivalului Prieteniei din Berlin
• Marele Premiu al Festivalului Polbit din Budapesta
• Premiul al III-lea la Festivalul Mondial al Tineretului și Studenților din Sofia

Ea, însă, nu s-a considerat niciodată o divă. Era mai degrabă o prezență copilăroasă, iar cel mai potrivit exemplu rămâne apariția de la Cerbul de Aur din 1969, când a câștigat o mențiune a juriului. Îmbrăcată într-o rochiță scurtă, cu guleraș rotund, alb, strâns cu o fundă neagră, cu o tunsoare scurtă, androgină, care-i încadra perfect fața mică și-i scotea în evidență ochii mari, fata asta cânta cu bucurie, țopăind de pe un picior pe altul:

„N-am noroc, ce să fac?/ Niciodată soartă nu mi-a zâmbit/ N-am noroc, ce să fac?/ Niciun singur dor nu mi s-a împlinit”

De ce a fost boicotată Anda Călugăreanu de compozitorii vremii?

Anda voia să cânte și să-și compună propriile melodii. A simțit că le poate face abia pe la mijlocul anilor ’70, schimbând macazul de la pop la folk. Pentru mulți fani, hotărârea a părut drastică. Într-un interviu acordat revistei „Litoral” în 1976, artista explica:

„Pur şi simplu a venit o vreme când mi-am dat seama că e cazul să-mi hotărăsc singură soarta, să-mi aleg eu însămi versurile care-mi plac şi să compun o muzică potrivită gândurilor şi preocupărilor mele. Adevărat, n-a fost uşor să renunţ la mijloacele facile de expresie de dinainte, în favoarea unor lucruri de calitate, cum sunt, sper, cele pe care le fac acum. Asta nu înseamnă că tot ce am făcut înainte a fost prost. De-ar fi fost aşa, n-aş fi avut puterea să merg mereu înainte. Iar, în ce priveşte mult-discutata mea trecere de la muzica uşoară la cea folk, fie-mi permis să cred că a fost, da, un act de curaj”

Doru Stănculescu, unul dintre membrii fondatori ai Cenaclului Flacăra, a povestit mai târziu care a fost, concret, prețul plătit:

„Era un simbol al feminităţii şi al inteligenţei feminine. A renunţat la cariera ei strălucită de cântăreaţă de muzică uşoară în favoarea folkului. Practic, a dat un interviu, care a cutremurat lumea muzicii uşoare, în revista «Flacăra», prin ’72-’73, dezvăluind o grămadă de murdării care se petreceau în acea lume, culminând cu Festivalul de la Mamaia. Şi-a tăiat craca de sub picioare atunci, iar compozitorii pur şi simplu au boicotat-o. Curaj, dar mai degrabă descătuşarea unei conştiinţe. De fapt, cel care a influenţat-o foarte mult a fost Moţu. Florian Pittiş i-a spus: «Termină cu prostiile astea, cu mizeria asta din muzica uşoară şi vino alături de noi, alături de muzica tânără». Şi a reuşit s-o convingă şi, împreună cu Dan Tufaru, soţul ei, au aderat amândoi la noua mişcare care luase atunci avânt”

Frumoșii nebuni ai folkului — și ușa închisă de Electrecord

În lumea folkului, Anda a găsit oameni frumoși, onești, oameni ai generației în blugi și membri ai Cenaclului Flacăra. Toți au primit-o cu brațele deschise, mai ales Moțul Pittiș.

„Ancuţa a reprezentat întotdeauna faţa nevăzută a personalităţii, acel om cald din spatele scenei, prieten nemaipomenit, care întotdeauna şi-a găsit timp pentru un telefon, chiar de la mari depărtări, fără să fie la mijloc o aniversare. Omul care a insuflat curaj celor din jur prin încrâncenarea cu care a luat întotdeauna lucrurile de la capăt, de la zero, strângând din dinţi şi spunându-şi: «Vă arăt eu vouă, că tot eu am dreptate! Drumul meu este un drum mai greu, dar este un drum al cinstei şi al adevărului». Şi aşa a şi fost! A debutat în muzică devenind vedetă a anilor ’60, cântând în diverse formaţii şi fiind acceptată de două categorii de public aflate în contradicţie. Până în ultima clipă a vieţii ei a învăţat de la alţii şi i-a învăţat pe alţii”, spunea Florian Pittiș, într-un interviu pentru revista „Flacăra”, la câțiva ani după moartea ei.

Controlat strict ideologic, Electrecordul deținea monopolul absolut pe piața discografică din România, ceea ce însemna că un refuz din partea instituției echivala, de facto, cu interzicerea comercială a artistului.

A trebuit să învețe să cânte la chitară. În rest, le avea pe toate. Spiritul libertății și al adevărului, al iubirii și al egalității nu a fost nevoie să-l învețe.

Fie în public, fie pe scenă, devenise o prezență constantă a Cenaclului Flacăra și a avansat rapid printre simbolurile mișcării. Alături de patosul lui Adrian Păunescu, de vocea lui Florian Pittiș și de chitara lui Vasile Șeicaru stătea cântecul-imn al Andei, „Noi, nu!”. Credea în el cu toată ființa:

„Generaţii secate se sting,/ Tinerii râd către stelele reci,/ Cine-şi va pierde credinţa-n izbândă/ Pe-aceste mereu mişcătoare poteci?/ Noi, nu! Niciodată! Noi, nu!”

Într-o Românie sufocată de dictatură, acest refren compus pe versurile lui Nicolae Labiș a încetat să fie doar o piesă folk, devenind o declarație mascată de rezistență. Asumându-și acest imn, Anda Călugăreanu s-a transformat dintr-o solistă de șlagăre inofensive într-o voce curajoasă a disidenței tăcute pentru tinerii vremii.

Intrarea în folk a fost, până la urmă, dulce-amăruie. Și-a liniștit sufletul și și-a împlinit o dorință, dar același nou început îi închidea ușile statului. Pittiș a explicat mecanismul, după 1989:

„De atunci a dobândit, pe lângă talentul uriaş, şi celălalt lucru de care au nevoie creatorii: respectul oamenilor. A ajuns să compună singură, să aibă spectacole la Teatrul Mic, alături de Leopoldina Bălănuţă. Urmările unui astfel de gest au fost dramatice. Electrecordul, presat de Ministerul Culturii şi de alţi decidenţi, a refuzat să-i scoată disc: «Nu scoţi dumneata discuri pe compoziţiile dumitale de doi bani, trebuie să scoţi melodii ale creatorilor consacraţi!». Numai datorită unor intervenţii ale unor oameni de bine i s-a acceptat discul, dar nu pe muzica ei, ci a lui Nicu Alifantis”

Refuzată la Actorie. Motivul: înălțimea

Un alt mare vis al Andei Călugăreanu a fost să devină actriță. A încercat de mai multe ori să intre la Institutul Național de Artă Teatrală și Cinematografică, UNATC-ul de astăzi, însă de fiecare dată a fost refuzată. Motivul? Înălțimea. Dincolo de statura ei minionă, comisiile de admitere din anii ’60-’70 căutau tipare fizice care să se încadreze în realismul socialist: „femeia muncitoare” sau „eroina robustă”. Aerul ei de șansonetistă pariziană și fragilitatea fizică erau considerate incompatibile cu propaganda vremii pe scenele dramatice de stat.

„Mi-am dorit dintotdeauna să fac teatru. Din dorinţa de a fi pe scenă am început să cânt, şi tot asta m-a îndreptat către şansonetă, în care textul, poezia şi semnificaţia deţin rolul principal. Am căutat expresia şi stilul ce se potrivesc mai bine cu firea mea şi cu textele pe care le aleg”, avea să mărturisească artista.

Chiar dacă mai marii instituției nu o considerau talentată, nu s-a lăsat descurajată. Și-a croit singură drumul către micul ecran, jucând alături de marii actori ai României — lucru pe care nu-l poate garanta nicio diplomă. În scheciurile de la televiziune i-au fost parteneri Ștefan Bănică, Florin Piersic, Dem Rădulescu, Mitică Popescu și mulți alții. Dintre toți, însă, scenetele cu Toma Caragiu i-au rămas în suflet ca lecție prețioasă.

„Întâlnirea mea cu Toma Caragiu a însemnat mult pentru mine, nu numai pentru că a sesizat cu câtă pasiune iubeam teatrul şi muzica, ci şi pentru că am învăţat enorm de la el. În primul rând, am învăţat că în meseria asta lucrurile trebuie privite cu multă seriozitate – chiar şi atunci când joci la televiziune, genul «uşor». Am înţeles atunci că un mare actor are capacitatea şi disponibilitatea de a-şi ajuta partenerii, sensibilitatea şi răbdarea de a construi împreună cu ei. Îl ascultam concentrată şi emoţionată; era fermecător, destins, parcă se juca şi, totodată, din felul lui de a lucra se desprindea clar ceea ce aveam de făcut ceilalţi. Îşi cheltuia fără pic de egoism fantezia, forţa creatoare şi talentul. Sunt fericită că l-am avut partener, a fost un mare noroc pentru mine; şi sunt fericită că au rămas în filmoteca televiziunii emisiunile noastre. Mi-am dorit autonomie în actul artistic. Simţeam că e o experienţă pe care trebuie să o străbat; intuiam că interpretul este şi creator, nu numai executant. Nu caut să fiu originală cu orice preţ, originalitatea se realizează numai atunci când n-o cauţi. Dacă am ceva de spus, cred că e bine s-o spun, aşa cum pot, întrebuinţând limbajul care exprimă exact ceea ce am de spus.”

Era deja celebră când a reușit, în sfârșit, să treacă examenul de la Actorie. Pare-se că toți anii de scenete, emisiuni și apariții pe scenele teatrelor i-au câștigat locul pe care și-l dorea cu ardoare. În 1984 a intrat la clasa lui Octavian Cotescu, iar după ce marele actor a murit în vara anului următor, promoția a fost preluată de Mihai Mălaimare.

Debutul într-un spectacol dramatic l-a avut la Teatrul Nottara, când încă era studentă. În piesa „De ce dormi, iubito?” l-a avut partener de scenă pe Horațiu Mălăele. Au devenit prieteni pe loc.

„Am cunoscut-o de pe vremea studenţiei, când ea era cine era, iar eu, Horaţiu Mălăele, eram un nimeni. Eram uimit de performanţa ei şi de cea a lui Dan Tufaru şi a lui Florian Pittiş. S-a întâmplat să ne întâlnim în anturajul lui Toma Caragiu. Cu Anduţa am legat o prietenie de nedesfăcut”, povestea Mălăele.

Rolurile pe scândură au venit pe bandă rulantă până la finalul vieții, iar începutul anilor ’80 i-a adus și debutul pe marele ecran: regizorul Dan Pița a distribuit-o în rolul Sultanei din filmul „Bietul Ioanide”.

Anda copiilor

A existat și o Anda Călugăreanu a copiilor: vocea haioasă de la radio și cea de la Teatrul Țăndărică. Era aceeași care cânta „O portocală” sau „În rândul patru”. Aceeași care a trecut, pentru cei mai mici, de la „Un coșar este fetița asta” la „Micul Prinț”. Nici nu era nevoie de prea multă străduință — vocea cameleonică și prezența plină de voioșie o recomandau pentru a sta în mijlocul copiilor.

În mod paradoxal, exact în perioada în care îi împrumuta vocea sa inconfundabilă broscoiului Oache, dând viață unora dintre cele mai iubite melodii ale copilăriei pe versurile lui Grigore Vieru, Anda Călugăreanu traversa cea mai neagră perioadă a vieții ei. Zâmbetul și energia din fața microfonului ascundeau drama unei femei proaspăt părăsite de soț, forțată să se reinventeze din mers.

Sunt mulți care și-i mai amintesc pe Oache, Scăpărici și Omide, cele trei personaje animate principale din filmul „Maria Mirabela”. Dar câți știu că în spatele broscoiului verde, pedepsit de Zâna Pădurii, este vocea Andei Călugăreanu? Multora dintre cântecele copilăriei le-a dat viață ea și le-a făcut nemuritoare.

După 1990, Oache s-a… pensionat, însă Anda a acceptat o nouă provocare: o emisiune pentru copii. Nu numai că îi purta numele, „Club Anda”, dar avea și un co-prezentator unic — pe însăși Omide, prin vocea actriței Simona Măicănescu. Luminița Dumitrescu, realizatoarea emisiunii, povestea într-un interviu cum era să lucrezi cu ea:

„Tot ce făcea voia să iasă perfect. Era extrem de telegenică. Era suficient doar un proiector aprins pe chipul ei. Toţi directorii de imagine spuneau că este o plăcere să lucrezi cu ea”

Doi ani la școala de clovni din Paris

Își dorea atât de mult să evolueze și să devină un artist complet, încât, după ce a luat lecții particulare de limbă franceză, a obținut o bursă la celebra școală de clovni École Nationale du Cirque „Annie Fratellini” din Paris. Alegerea de a studia arta clovnului nu a fost o întâmplare sau un refugiu în divertismentul infantil. În cultura teatrală, clovnul reprezintă esența dramei umane — cel care râde pentru a nu plânge —, iar pentru artistă, această mască a devenit o formă asumată de a-și sublima public atât boicotul sistemului, cât și trădările personale. Realizatorul TVR Ovidiu Dumitru, cel care a lucrat multă vreme cu ea, a observat diferența:

„A stat acolo doi ani. Când a venit era uluitoare, putea să-şi schimbe glasul în zece tonalităţi. Parisul a schimbat-o din punct de vedere profesional, dar şi cultural. Acolo nu făcea doar cursurile de clovni, a făcut şi istoria literaturii şi dramaturgiei franceze. A făcut şi teatru. Vorbea franceza ca o franţuzoaică”

În 1988 este distribuită de regizorul Mihai Mălaimare în rolul lui Dario, din piesa „Clovnii”, care s-a jucat pe scena Teatrului Național din București timp de 4 ani.

Clovnul Democrație, în fața regelui Mihai

Arhiva internetului ne-o prezintă și pe o scenă din Statele Unite. Era 1990, iar românii abia aflau că democrația nu era așa cum și-o imaginaseră în stradă, în decembrie ’89.

Anda era Clovnul Democrație, într-un monolog pus în scenă de Teatrul „Constantin Tănase”. Acolo, pe „tărâmul tuturor posibilităților”, în fața unui public distins, în care se aflau regele Mihai și regina Ana, îmbrăcată haios în haine de clovn, prezenta o satiră a României aflate la trecerea dintre comunism și democrație:

„Atenţiune, lume, lume!/ Priviţi clovnul-minune!/ Omul care-i plin de haz/ Când ia palme pe obraz (…)/ Circul foamei, circul vieţii/ Şi-al politicii şi-al pieţii/ Circul marelui Senat/ Şi-al comerţului privat/ Circul cu democraţia/ Ia, priviţi minunăţia!”

„Fă în așa fel ca lumea să nu mă uite”

Anda Călugăreanu a cântat și a iubit în același fel: cu patimă. S-a căsătorit prima dată cu actorul Dan Tufaru, cu care împărțea scena. În 1977 se naște Ioana, fiica lor și singurul copil al Andei.

Deși părea relația perfectă, povestea lor a avut un final dureros pentru artistă: la aproape doi ani de la nașterea fetei, Tufaru își părăsește familia pentru actrița Vasilica Tastaman.

Spre finalul anilor ’80, Anda s-a recăsătorit cu economistul Alexandru Medeleanu, care a susținut-o și a iubit-o până în ultima clipă. Părea că viața îi pregătise un scenariu mai bun: își găsise un om alături de care avea sufletul împăcat, iar lumea divertismentului o răsfăța cu noi și noi proiecte.

Boala necruțătoare: din ce cauză a murit Anda Călugăreanu

În martie 1992, însă, la întoarcerea dintr-un turneu în Israel, se simte rău și ajunge la spital. După mai multe analize se descoperă că are probleme grave la plămâni și pleacă pentru investigații suplimentare în Grecia. Află că are cancer. Se întoarce în țară și cere ajutorul medicului Carol Przybilla, cel despre care se știa că îl vindecase pe Ceaușescu de cancer de prostată. În zadar. Medicina n-a putut face minuni.

Pe 15 august 1992, la 45 de ani, Anda Călugăreanu a murit. Vestea a fost dată de pe scena Festivalului de la Mamaia, de Ștefan Bănică Jr. Funeraliile ei au fost comparate cu ale Mariei Tănase.

O ultimă dorință a avut, încredințată soțului ei: „Tati, fă în aşa fel ca, după moartea mea, lumea să nu mă uite”.

Ce a primit în schimb

Interviul din ’72 i-a luat compozitorii, discurile și confortul unei cariere deja construite. I-a lăsat, în loc, exact lucrul pe care nicio decizie de minister nu-l putea acorda și nici retrage: dreptul de a-și alege singură versurile și, în formularea lui Pittiș, respectul oamenilor.

Pentru Anda Călugăreanu, orice sfârșit de drum însemna un nou început. A lansat șlagăre și piese folk, a făcut scheciuri, a jucat în spectacole de teatru, a prezentat emisiuni. Nu s-a temut niciodată să o ia de la capăt. Când ea nu a mai fost, Moțul Pittiș, prietenul și partenerul ei de scenă, a rezumat oftând: „Blestemul vieţii ei: întotdeauna a luat lucrurile de la capăt”.

34 de ani mai târziu, ultima ei dorință rămâne singurul lucru din viața asta pe care nimeni nu i l-a putut refuza.

Dincolo de moștenirea ei artistică din muzică și teatru, parcursul Andei Călugăreanu rămâne dovada clară că, chiar și într-un sistem opresiv, demnitatea și libertatea de expresie pot fi recâștigate.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU