Bogdan al II-lea, tatăl lui Ștefan cel Mare: domnul decapitat la Reuseni în 1451 și misterul originii sale

BBogdan al II-lea, tatăl lui Ștefan cel Mare, a domnit doar doi ani, între 1449 și 1451, și a murit decapitat la Reuseni. Din cine se trăgea e mai puțin clar, iar contradicția vine chiar de la fiul său. În biserica episcopală Sfântul Nicolae de la Rădăuți, prima necropolă a domnilor Moldovei, Ștefan a așezat o lespede pe mormântul unui bărbat mort în 1407, pe care inscripția îl prezintă drept fratele lui Alexandru cel Bun și îl numește bunicul lui Ștefan. În actele oficiale, același voievod revendica alt bunic: „sfântrâposatul nostru bunic, Alexandru voievod cel bătrân”. Diferența nu era una de protocol: după obiceiul vremii, urmașii direcți ai lui Alexandru cel Bun treceau la tron înaintea celor ai fratelui său.

Un bastard domnesc cu filiație disputată

Primul fapt sigur din domnia lui Bogdan al II-lea este o victorie. La 12 octombrie 1449, lângă Roman, l-a învins pe tânărul domn Alexăndrel, nepotul lui Alexandru cel Bun, și l-a obligat să fugă în Polonia împreună cu mama sa. Cronicile slavo-române ale Moldovei rezumă episodul într-o frază: Bogdan „a lovit pe Alexăndrel voievod la Tămăşani, lângă târgul Romanului”.

Cronicarul polonez Jan Długosz, contemporan cu evenimentele, notează în Historiae polonicae că Bogdan se declara fiu natural al lui Alexandru cel Bun. Cu timpul, filiația s-a încețoșat. În secolul al XVII-lea, Grigore Ureche îl credea „copilul”, adică fiul nelegitim, al lui Alexăndrel, o paternitate imposibilă biologic. Confuzia dintre bunic și nepot arată că, pe vremea cronicarului, ascendența lui Bogdan nu mai era cunoscută.

În actele sale, Bogdan îl numea pe Alexandru cel Bun „părintele nostru”, iar pe fiii acestuia, „fraţii noştri”. Insistența avea un motiv practic, pentru că jupânul Bogdan, fratele lui Alexandru, fusese doar asociat la domnie. Cei mai mulți istorici de azi acceptă această filiație, deși documentele nu o susțin cu siguranța cu care s-a impus.

Tăcerea din actele lui Alexandru cel Bun

Încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea, istoricul A.D. Xenopol observa că Bogdan nu apare niciodată în documentele lui Alexandru cel Bun alături de ceilalți fii. Din 1425, Alexandru pomenește în acte „credința” fiului său nelegitim Ștefan al II-lea, ca și credința fratelui vitreg al acestuia, Ilie. Nașterea în afara căsătoriei nu era deci un obstacol, și totuși numele lui Bogdan lipsește cu desăvârșire, iar despre viața lui de dinaintea domniei nu se știe nimic sigur.

O explicație plauzibilă, susținută de istorici precum Nicolae Grigoraș, specialist în Moldova medievală, este că tatăl natural al lui Bogdan al II-lea a fost chiar jupânul Bogdan, fratele lui Alexandru cel Bun, mort în 1407.

Ce a scris Ștefan pe mormântul de la Rădăuți

Pe lespedea așezată în 1480 pe mormântul jupânului, Ștefan îl numește explicit „bunic” și precizează, în același rând, că defunctul este „Io Bogdan voievod, fratele lui Alexandru voievod”. Lui Alexandru, de data aceasta, nu-i mai spune bunic.

Aici, unde nu avea nevoie să-și apere dreptul la tron, Ștefan pare să fi spus adevărul. Altfel, cuvântul ar fi fost de prisos, de vreme ce inscripția îl identifica deja pe jupân prin legătura cu Alexandru. Nici lectura „moș”, propusă de unii cercetători, nu schimbă concluzia, pentru că termenul, aplicat unei persoane anume, desemna la români doar un ascendent direct. Grigore Ureche însuși scrie despre Ștefăniță Vodă, nepotul de fiu al lui Ștefan cel Mare, că „întru tot simăna cu firea moşu-său, lui Ştefan vodă cel Bun”.

Numele duce la aceeași concluzie. Fiii nelegitimi primeau de obicei numele tatălui natural, iar Alexandru cel Bun a avut un fiu legitim numit tot Bogdan, pomenit între anii 1431 și 1433, așa că un al doilea Bogdan al său e greu de crezut. Versiunea oficială se explică prin calcul politic: dacă și-ar fi recunoscut descendența din fratele lui Alexandru, Bogdan și Ștefan n-ar fi avut nicio șansă în fața fiilor și nepoților legitimi ai acestuia.

Un domn venit din sud

Bogdan a cucerit tronul, mai probabil, cu oaste adusă din Țara Românească, nu din Transilvania, cum se scrie de obicei. Prima lui înțelegere externă cunoscută a fost cu un dregător polon. La 2 decembrie 1449, la Suceava, a semnat o convenție cu Didrih Buczacki, starostele Cameniței și al Podoliei, care se angaja să-l ocrotească și să-l țină pe Alexăndrel departe de graniță, în schimbul unei dări anuale de 400 de zloți turcești, 10 vase de vin de Malvasia și o serie de stofe scumpe.

Cu Iancu de Hunedoara, guvernatorul Ungariei, Bogdan a încheiat primul tratat abia la 11 februarie 1450, la patru luni după ocuparea tronului, și doar pentru că oștile polone îl aduceau înapoi pe Alexăndrel. De atunci legătura s-a strâns, iar la 5 iulie 1450 Bogdan i s-a închinat lui Iancu în toată regula feudală: „să ne fie domnia sa părinte şi domn, iar noi să-i fim domniei sale în loc de fiu şi de slugă cât va fi viaţa noastră”. Prin același act, domnul Moldovei se obliga să nu încerce să ia Chilia cu armele fără acordul lui Iancu.

Tot în primele luni de domnie, Bogdan și l-a asociat la tron pe fiul său nelegitim, Ștefan, pomenit în această calitate în majoritatea actelor cunoscute ale tatălui său.

Polonia a trimis două armate în Moldova în 1450

Prima expediție polonă, purtată între ianuarie și martie 1450, l-a readus pe Alexăndrel pentru scurt timp în scaun. Bogdan s-a retras la Roman, a urcat apoi spre munți, a strâns oaste populară și i-a alungat pe poloni din Suceava și Neamț; doar Hotinul a rămas în mâinile pretendentului.

Alexăndrel s-a refugiat la vărul său, regele Cazimir al IV-lea al Poloniei. O parte dintre sfetnici i-au cerut regelui să anexeze Moldova, cu tot cu Cetatea Albă, portul care le-ar fi deschis polonilor drumul spre Marea Neagră. Cazimir i-a ascultat pe ceilalți, care voiau ca țara să rămână un zid în calea turcilor, și a decis să-i dea din nou oaste lui Alexăndrel.

A doua armată a pornit din Liov la 24 iunie 1450. Bogdan a aplicat tactica obișnuită a domnilor români în fața unui adversar mai puternic: a atras inamicul adânc în țară, l-a hărțuit, l-a derutat prin tratative de pace simulate și abia apoi l-a atacat.

Victoria de la Crasna din 1450 a devenit model tactic pentru Ștefan

Bătălia s-a dat la 6 septembrie 1450, la marginea unui codru întins. A fost sângeroasă, cu sorți multă vreme incerți, și s-a încheiat cu înfrângerea polonilor. Długosz o plasează „pe câmpul care era numit Crasna la pârâul Izvorul Crasnei, lângă oraşul Vaslui”.

Lângă tatăl său a luptat și tânărul Ștefan. Desfășurarea de atunci i-a servit drept model, reluat la scară mai mare pe 26 octombrie 1497, când l-a înfrânt pe regele Ioan Albert la marginea Codrilor Cosminului. Când a trebuit să-i înfrunte pe turcii lui Suleiman Hadâmbul, la 10 ianuarie 1475, Ștefan pare să fi ales intenționat aceeași zonă de la sud de Vaslui în care tatăl său îi biruise pe poloni.

Un an de răgaz și o ofertă de la Cracovia

Înfrângerea a costat scump Polonia. Tătarii au pustiit Podolia și Rusia Roșie până la Gródek, la vest de Liov, iar Cazimir a avut de îndurat reproșurile cardinalului Zbigniew Oleśnicki pentru înfrângerile suferite. Bogdan a avut liniște încă un an, iar Alexăndrel, venit în 1451 cu mama sa la rege, n-a mai obținut nimic.

Curtea polonă a căutat în schimb un compromis. Bogdan urma să fie chemat la Cracovia, unde regele i-ar fi lăsat conducerea Moldovei până la împlinirea de către Alexăndrel a vârstei de 15 ani, contra unei plăți anuale de 50.000 de florini. Solii care duceau propunerea ajunseseră la Camenița când a sosit vestea că Bogdan fusese ucis de un anume Petru, care pretindea tronul Moldovei.

Petru Aron l-a decapitat pe Bogdan al II-lea la Reuseni în 1451

Ucigașul, cunoscut mai târziu ca Petru Aron, era un pretendent ridicat în Polonia, unde se înțelesese cu Alexăndrel să-l înlăture pe Bogdan. Capcana a fost pregătită cu ajutorul unui unchi al său din Moldova. Potrivit lui Długosz, Petru Aron, „alegând momentul când Bogdan, chemat la ţară, la un unchi de frate al aceluiaşi Petru, era ameţit de vin, într-o noapte urâtă, venind numai cu 100 de moldoveni, înşelă străjile lui Bogdan şi, capturându-l, îi tăie capul”, în zorii zilei de vineri, 15 octombrie 1451.

Locul este satul Reuseni, din comuna Udești, județul Suceava. Ștefan, care avea să-l alunge pe Petru Aron de pe tron în aprilie 1457, a ridicat mai târziu acolo o biserică, pe „lo«cul» unde a fost tăiat capul tatălui său”.

Petru Aron nu a fost singurul vinovat. Długosz scrie explicit că acesta „se înţelese cu Alexandru ca să împartă ei toate în mod egal”, o precizare ignorată multă vreme de istorici. Alexăndrel, care încă nu împlinise 15 ani, rămâne cel puțin autorul moral al crimei.

La 17 octombrie 1451, la două zile după uciderea lui Bogdan, cancelaria din Suceava a redactat un act de danie în numele lui, motiv pentru care numeroși istorici au plasat moartea domnului după această dată. Explicația cea mai probabilă, propusă de istoricul și arheologul Vasile Pârvan, este că porunca fusese dată înainte ca domnul să plece la Reuseni, iar actul a fost scris abia pe 17. Redactarea nu cerea prezența domnului, iar Bogdan al II-lea era mort de două zile.

Socoteala lui Ștefan

Tronul câștigat la Reuseni nu i-a adus lui Petru Aron liniște. Tradiția îl consideră frate vitreg al lui Bogdan, deci unchi al lui Ștefan, iar timp de câțiva ani și-a disputat Moldova cu Alexăndrel, complicele de odinioară. În aprilie 1457, Ștefan, fiul celui ucis, l-a înfrânt în două bătălii și a urcat pe tronul tatălui său.

Petru Aron s-a refugiat în Polonia, apoi în Transilvania, unde a găsit ocrotire la regele Matia Corvin, fiul lui Iancu de Hunedoara, și a alimentat conflictul dintre Moldova și Ungaria. Războiul s-a încheiat în 1467, la Baia, cu înfrângerea oastei maghiare. Fugarul a căzut în cele din urmă în mâinile lui Ștefan și a fost executat, cel mai probabil în 1469 sau 1470, la aproape două decenii după noaptea de la Reuseni.

Mormântul pierdut

În 1937, în ruinele bisericii Sfânta Paraschiva din fostul sat Săcuieni, astăzi în comuna Drăgușeni, a fost găsit un fragment din lespedea funerară a lui Bogdan al II-lea, așezat peste osemintele unui mort străin. Pe el se poate citi: „Acesta este mormântul robului lui Dumnezeu Bogdan voievod, tatăl …, oct. 15”. Piatra fusese tăiată cu grijă în două, iar bucata rămasă, tocită de călcat, păstrează doar numele defunctului, ziua și luna morții.

Cel mai probabil, Bogdan a fost înmormântat a doua zi după moarte în vechea biserică de lemn din Reuseni. Rămășițele au trecut apoi în biserica de zid ridicată de Ștefan cel Mare și terminată în toamna lui 1504 de fiul acestuia, Bogdan al III-lea, tocmai pentru a le adăposti. Lespedea ar fi fost scoasă abia în secolul al XVII-lea, la o restaurare, și ar fi ajuns, într-un moment neprecizat, la Săcuieni. O ipoteză concurentă plasează mormântul la mănăstirea Probota, unde a fost înmormântată în anul 1465 Maria Oltea, mama lui Ștefan, dar ea se sprijină pe prea multe presupuneri.

Ce a rămas în urma lui Bogdan al II-lea

Locul în care odihnește tatăl lui Ștefan cel Mare nu mai poate fi identificat. Fragmentul de lespede se află astăzi la Muzeul Național de Istorie a României, din București, iar inscripția lui se întrerupe imediat după cuvântul „tatăl”.

Despre propriul său tată, Bogdan a lăsat doar formula de cancelarie care îi asigura tronul. Mărturia cea mai credibilă a rămas tot în piatră, la Rădăuți. Acolo, departe de calculele succesiunii, fiul său l-a numit „bunic” pe jupânul Bogdan, fratele lui Alexandru cel Bun, și a dezvăluit, după toate probabilitățile, adevărata origine a familiei sale.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU