Ce a provocat declinul Egiptului antic: secetă, crize economice și invadatori străini

Deși Noul Regat a reprezentat apogeul puterii și bogăției, declinul Egiptului antic a fost un proces brutal, declanșat de o reacție în lanț: asasinarea unui faraon, o megasecetă devastatoare și invazii succesive. Imperiul de pe malurile Nilului a atins apogeul puterii, al bogăției și al influenței sale în perioada Noului Regat (1550–1070 î.Hr.), sub domniile unor faraoni emblematici precum Tutankhamon, Tutmes al III-lea și Ramses al II-lea — acesta din urmă ar fi putut fi faraonul biblic din povestea Exodului. La apogeu, Imperiul Egiptean controla un teritoriu vast, care se întindea din Egiptul de astăzi până în nordul peninsulei Sinai și în vechiul ținut al Canaanului: Israelul de astăzi, Cisiordania și Gaza, Iordania, precum și porțiunile sudice ale Siriei și Libanului.

Apoi, în 1155 î.Hr., Ramses al III-lea a fost asasinat. De la acel moment, imperiul de odinioară a fost adus încet-încet în genunchi de o secetă care a durat secole, de crize economice și de invadatori străini oportuniști. Prăbușirea Imperiului Egiptean demonstrează cum chiar și cele mai stabile civilizații antice au fost vulnerabile în fața schimbărilor climatice, a colapsului economic și a instabilității politice interne.

Ramses al III-lea și invazia Popoarelor Mării

Ramses al III-lea a domnit în Egipt timp de 31 de ani și este considerat pe scară largă ultimul dintre „marii” faraoni. Domnia lui a coincis cu una dintre cele mai turbulente și mai dificile perioade din istoria Mediteranei antice: invazia „Popoarelor Mării”.

Cine au fost Popoarele Mării?

Identitatea exactă a acestora rămâne încă necunoscută, dar majoritatea cercetătorilor consideră că era vorba despre un grup etnic divers de refugiați din vestul Mediteranei, strămutați de secetă și de foamete, veniți spre est în căutarea unor noi teritorii pe care să le cucerească și să le populeze. Flotele lor jefuitoare ar fi atacat Egiptul de cel puțin două ori, în timpul domniilor lui Merenptah și Ramses al III-lea.

În anul 1177 î.Hr., Ramses al III-lea și marina egipteană au respins a doua invazie masivă a Popoarelor Mării, iar faraonul a comemorat victoria pe pereții templului său și ai complexului funerar de la Medinet Habu.

Bucuria a fost însă de scurtă durată, spune spune Eric Cline, profesor de istorie antică și arheologie la Universitatea George Washington și autor al cărții 1177 î.Hr.: Anul în care civilizația s-a prăbușit. Ramses al III-lea a reușit să respingă Popoarele Mării, dar nu și un complot de asasinat pus la cale de o concubină geloasă din haremul său. Conform tomografiilor computerizate ale mumiei lui Ramses al III-lea, faraonul a fost înjunghiat în gât și ucis în anul 1155 î.Hr.

„Acela a fost începutul sfârșitului. După Ramses al III-lea, s-a terminat. Egiptul nu a mai fost niciodată la fel.”, a spus prof. Cline.

Efectul de domino al prăbușirii Epocii Bronzului

În secolul al XII-lea î.Hr., întreaga regiune mediteraneană a trecut printr-un eveniment cataclismic, cunoscut sub numele de „Prăbușirea Epocii Bronzului”. Pentru regatele care au căzut în fața Popoarelor Mării — sau în fața altor calamități ale vremii, precum seceta și foametea — prăbușirea a fost rapidă și totală. Micenienii din Grecia și hitiții din Anatolia, de pildă, și-au văzut orașele, culturile și chiar limbile scrise șterse practic de pe fața pământului.

În parte fiindcă Ramses al III-lea reușise să respingă Popoarele Mării, Egiptul a rezistat mai mult timp, spune Cline. Până la urmă însă, a căzut pradă acelorași probleme care măcinau întreaga regiune: o „megasecetă” care a durat 150 de ani sau mai mult și dezintegrarea unei rețele comerciale mediteraneene odinioară înfloritoare.

„Legăturile internaționale care fuseseră atât de proeminente și răspândite în timpul epocii târzii a Bronzului au fost toate întrerupte. În Egipt, secolul al XII-lea după Ramses al III-lea este marcat de penurie alimentară și lupte politice interne, precum și de un declin rapid al rolului Egiptului ca mare putere internațională.”, a spus prof. Cline.

O succesiune de faraoni ineficienți după Ramses al III-lea

După moartea lui Ramses al III-lea, Egiptul a fost condus de o serie de faraoni ineficienți, purtând și ei numele Ramses. Ramses al XI-lea, care a murit în jurul anului 1070 î.Hr., a fost ultimul faraon al Noului Regat. Dovezile arheologice din această perioadă oferă indicii despre motivul și modul în care Egiptul a intrat într-un declin atât de rapid.

Mumia lui Ramses al V-lea și posibilele urme de variolă

Mumia lui Ramses al V-lea pare să aibă cicatrici de variolă pe față. Istoricii nu pot fi siguri dacă faraonul a murit efectiv de variolă, însă documentele indică faptul că el și familia sa au fost înmormântați în morminte proaspăt săpate și că, după înmormântări, accesul în Valea Regilor a fost interzis timp de șase luni.

Unii cercetători sugerează că aceasta ar fi putut fi una dintre primele ordine de izolare din istorie inspirate de o boală — și un posibil semn că Egiptul era afectat la acea vreme de o epidemie de variolă.

Minele pierdute din Sinai și jefuirea mormintelor regale

În timpul domniilor lui Ramses al V-lea și Ramses al VI-lea, Egiptul pare să fi pierdut controlul asupra unor importante mine de cupru și de turcoaz din peninsula Sinai, de vreme ce numele lor au fost ultimele nume de faraoni egipteni inscripționate pe aceste situri. Până în anul 1140 î.Hr., Egiptul se retrăsese probabil complet din Sinai și din Canaan, a afirmat Cline.

Apoi, sub domnia lui Ramses al IX-lea, la sfârșitul secolului al XII-lea î.Hr., Egiptul a fost zguduit de o serie de jafuri de morminte. Condițiile economice erau atât de disperate — iar respectul față de autoritatea faraonului, atât de scăzut — încât hoții jefuiau fără rușine mormintele faraonilor decedați, în căutarea aurului și a comorilor.

„Este o crimă șocantă, dar domnia lui Ramses al IX-lea este doar începutul unei perioade îndelungate de jefuiri ale mormintelor regale. La un moment dat, în timpul domniei lui Ramses al XI-lea, a fost necesar să se mute unele dintre mumiile regale pentru a le pune în siguranță.”, a spus prof. Cline.

Străinii pe tron

După Noul Regat, Egiptul a fost condus de o succesiune de puteri străine — o dovadă în plus a declinului său ca imperiu independent.

Primii au fost libienii, un popor nomad de la frontiera vestică a Egiptului, a cărui influență și cultură au preluat treptat controlul asupra centrelor puterii. Shoshenq I, faraon de origine libiană și primul faraon al dinastiei a XXII-a, a încercat să restabilească zilele de glorie ale lui Ramses al III-lea invadând, în secolul al X-lea î.Hr., regatele Israelului și Iudeei.

Apoi, în secolul al VIII-lea î.Hr., nubienii sau kușii au revendicat pașnic tronul egiptean, într-o perioadă de tulburări politice. O succesiune de faraoni kuși a condus Egiptul timp de aproape un secol, sub numele de Dinastia a XXV-a, înainte de a fi alungați de invadatorii asirieni.

„Odată ce regii kushiti au preluat puterea, acela a fost, de fapt, sfârșitul Egiptului ca putere independentă. Apoi au venit asirienii, urmați de persani, greci, romani și apoi islamul. Dacă ne referim la Egiptul antic ca la o putere de sine stătătoare, condusă de egipteni, acesta nu a mai fost niciodată la fel.”, a mai spus prof. Cline.

Ultima perioadă de glorie: Ptolemeii și anul 30 î.Hr.

Egiptul a cunoscut ultima sa perioadă de glorie sub Dinastia Ptolemaică (305–30 î.Hr.), o succesiune de faraoni greci macedoneni care au condus țara după moartea lui Alexandru cel Mare. Cea mai cunoscută dintre faraonii ptolemaici este Cleopatra a VII-a, care a construit la Alexandria o magnifică capitală elenistică.

Când Cleopatra și Marc Antoniu au fost învinși de împăratul roman Octavian (Augustus), în anul 30 î.Hr., Egiptul a devenit o provincie a Republicii Romane, iar ultima dinastie a Egiptului antic a luat sfârșit. Apoi au venit asirienii, urmați de persani, greci, romani și apoi islamul. Dacă ne referim la Egiptul antic ca la o putere de sine stătătoare, condusă de egipteni, acesta nu a mai fost niciodată la fel.