Glume cu Stalin, un proces-verbal secret și raptul din Marea Neagră: cum a fost „înapoiată” Insula Șerpilor Uniunii Sovietice

Cedarea Insulei Șerpilor către URSS în 1948 reprezintă unul dintre cele mai absurde episoade din istoria teritorială a României. Printr-un protocol secret semnat la Moscova de autoritățile comuniste, acest punct strategic din Marea Neagră a fost predat fără luptă, dintr-o simplă trăsătură de condei.

În august 1949, un incident armat izbucnea undeva în Marea Neagră, departe de ochii lumii. Militarii români aflați pe Insula Șerpilor se trezeau somați de sovietici să le predea farul. Neprimind niciun ordin de la București, românii au refuzat. Răspunsul sovietic a fost sec și brutal: militarii au fost arestați pe loc, urcați în bărci și debarcați la Sulina. Odată ajunși pe țărm, soldații români au fost amenințați și forțați să semneze declarații de tăcere absolută. Zeci de ani, acest incident a fost șters din registrele oficiale, apărătorii farului fiind tratați ca niște piese de sacrificiu într-un joc diplomatic pe care nu aveau voie să-l înțeleagă. Ce nu știau acei soldați era că bucata de stâncă pe care o apărau fusese deja cedată URSS-ului, cu un an înainte, în urma unui șir de negocieri purtate între hohote de râs, glume cinice și grabe inexplicabile la vârfurile puterii comuniste de la București.

Acest act a demonstrat nu doar aservirea totală a regimului de la București față de Iosif Stalin, ci a modificat definitiv balanța de putere în Marea Neagră, cu efecte vizibile și în geopolitica actuală.

Cedarea Insulei Șerpilor nu s-a făcut pe câmpul de luptă, ci prin semnături puse pe documente a căror formulare se modifica insidios de la o lună la alta.

Penicilina lui Groza și liniștea de la Moscova

Mecanismul anexării a fost amorsat oficial la începutul anului 1948. La 3 februarie 1948, o delegație guvernamentală a României sosea la Moscova. Obiectivul declarat era dublu: semnarea Tratatului de prietenie, colaborare și asistență mutuală între URSS și România și parafarea unui protocol vital care trebuia să fixeze granițele dintre cele două state.

Contextul era tulbure. Tratatul de pace dintre România și Puterile Aliate și Asociate, semnat anterior la Paris, pe 10 februarie 1947, lăsase o portiță uriașă. Documentul stipula pur și simplu că frontiera sovieto-română era fixată „în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940”, omițând însă o descriere amănunțită a granițelor. Practic, nu exista nicio precizare exactă privind linia de demarcație pe hartă.

La Kremlin, delegația condusă de premierul Petru Groza a fost primită călduros. Conform notelor de convorbire citate în volumul „Gh. Gheorghiu-Dej la Stalin” și preluate de adevărul.ro, atmosfera era relaxată, aproape bonomă. Iosif Vissarionovici Stalin a remarcat imediat că Groza arată bine. Răspunsul premierului român a venit prompt: se menține în formă „pentru a băga groaza în dușmani și pentru a-i îmbărbăta pe prieteni“.

Discuțiile au atins și subiecte sensibile, dar tratate cu aceeași lejeritate înfiorătoare. Viaceslav Molotov, Ministrul de Externe sovietic, s-a interesat de potențiale nemulțumiri apărute în România după abdicarea recentă a Regelui Mihai. Petru Groza l-a liniștit pe un ton medical: „Am acționat cu cele mai moderne metode și în loc de bisturiu am folosit penicilina“. Mai mult, Stalin a fost curios să afle dacă monarhul luase cu el, la plecarea din țară, Ordinul „Victoria”, o distincție prețioasă acordată anterior de sovietici. Groza i-a confirmat că regele îl luase.

Tratatul de la Moscova din 1948: Fraza care a redesenat harta

După amabilitățile din prima zi, la 4 februarie 1948, s-a trecut la semnarea celor două documente majore. Dacă Tratatul de prietenie nu făcea decât să oficializeze înregimentarea României în sfera de influență sovietică, „Protocolul referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat între Republica Populară Română și URSS” s-a dovedit a avea consecințe teritoriale dezastruoase.

Arhitecții acestui act adițional au fost Viaceslav Molotov și omologul său de la București, Ana Pauker (născută Hanna Rabinsohn), la acea vreme ministru al Afacerilor Străine. Documentul conținea decizii tranșante cu privire la Delta Dunării și Marea Neagră. Textul convenit stipula:

„În conformitate cu art. 1 al Tratatului de pace cu România, intrat în vigoare la 15 septembrie 1947, Guvernul RPR, pe de o parte, și Guvernul URSS, pe de altă parte, au convenit asupra:[…] de-a lungul fluviului Dunărea, de la Pardina la Marea Neagră, lăsând insulele Tătaru Mic, Daleru Mic și Mare și Limba de partea URSS, iar insulele Tătaru Mare, Cernovca și Babina, de partea României;Insula Șerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul URSS“.

Coordonatele predării și „înapoierea” care nu exista

Dacă protocolul de la Moscova folosea formularea „intră în cadrul URSS”, actul final de predare a insulei a ridicat miza lingvistică a anexării. Predarea efectivă s-a produs câteva luni mai târziu, pe 23 mai 1948, și nu în birouri, ci direct pe stânca din Marea Neagră.

Acolo s-a semnat un proces verbal între Nikolai P. Șutov, prim-secretarul Ambasadei URSS din București, și Eduard Mezincescu, ministru plenipotențiar din partea României. Subit, insula nu mai „intra”, ci era „înapoiată”, deși nu aparținuse niciodată statului sovietic sau imperiului țarist în forma sa modernă. În realitate, Insula Șerpilor aparținea de drept României încă din anul 1878, fiind recunoscută ca teritoriu național prin Tratatul de la Berlin, în urma Războiului de Independență.

„[…] astăzi, la ora 12 (ora locală), Insula Șerpilor sau Zmeinâi, situată în Marea Neagră la 45 de grade, 15 minute, 18 secunde latitudine Nord și 30 de grade, 19 minute, 15 secunde longitudine Est de Greenwich, a fost înapoiată URSS de către RPR și încadrată în teritoriul URSS“.

Acest proces-verbal a rămas secret, motiv pentru care autoritățile române și armata nu au știut de el, generând incidentul absurd din august 1949 cu militarii arestați pe propria insulă. Ulterior, Insula Șerpilor a fost integrată în componența RSS Ucrainene.

Dincolo de hărțile secolului XX, stânca predată pe ascuns sovieticilor avea o greutate legendară. Cunoscută în Antichitate drept Leuke (Insula Albă), locul unde se spunea că ar fi fost înmormântat eroul grec Ahile, insula reprezentase întotdeauna un punct geostrategic vital la intersecția rutelor comerciale din Marea Neagră.

De ce a cedat România Insula Șerpilor? Transilvania la schimb și presiunea URSS

Pierderea Insulei Șerpilor nu a fost o simplă eroare cartografică, ci o concesie calculată în jocul uriaș de putere postbelic, ale cărei ecouri au răsunat mult timp după consumarea faptelor.

Relația de aservire a conducerii Ministerului de Externe român față de reprezentanții sovietici a fost expusă brutal ani mai târziu, în timpul plenarei CC al PMR desfășurate între 30 noiembrie și 5 decembrie 1961. Ana Toma (născută Grossman), fosta adjunctă a Anei Pauker, a descris o scenă halucinantă privind raportul de subordonare dintre șefa sa și oficialul sovietic care semnase actul de pe insulă:

„Când Șutov dădea un telefon, Ana aduna hârtiile rapid și o lua la fugă, nici nu știai ce s-a întâmplat, unde arde că fuge în felul ăsta“.

În aceeași ședință din 1961, Gheorghe Gheorghiu-Dej a oferit o perspectivă mai amplă, ancorată în toamna anului 1945. Amintind despre vizita delegației române la Stalin (4-13 septembrie 1945), Dej dezvăluia cum se făceau și se desfăceau granițele, într-un troc tăcut. El a precizat că încă de atunci se pusese problema insulei și a altor chestiuni teritoriale, discuții în care se strecurase „incidental” și problema armistițiului.

Conform lui Dej, Stalin a închis orice dezbatere despre frontiera de vest aruncând pe masă garanția supremă, cerând implicit ascultare pe alte flancuri:

„Atunci Stalin, la un moment dat, a pus chestiunea cu Transilvania, a spus: Transilvania vecino na Rumînie! (n.r. – este pe veci a României)“.

Adevărata miză a trădării: Petrolul, gazele și victoria de la Haga

În fața acestei asigurări venite de la Kremlin, Insula Șerpilor, cu farul ei păzit de militari lăsați în întuneric decizional, a devenit doar o altă mutare măruntă pe harta mare a influenței sovietice.

URSS nu a dorit stânca de 17 hectare pentru farul ei, ci pentru ceea ce ascundea adâncul mării. Actul de „înapoiere” semnat în 1948 i-a asigurat Uniunii Sovietice, și ulterior Ucrainei, controlul asupra unui platou continental bogat în zăcăminte de petrol și gaze naturale. Acest document secret a stat la baza litigiului istoric dintre România și Ucraina, soluționat abia în 2009 la Curtea Internațională de Justiție de la Haga, când diplomația românească a reușit să recâștige 80% din zona economică exclusivă aferentă insulei, reparând parțial trădarea de la începutul Războiului Rece.

Astfel, cedarea Insulei Șerpilor a rămas în istorie nu ca o înfrângere militară, ci ca un act de amputare teritorială dictat de la Kremlin și facilitat de complicitatea unor politicieni gata să tranzacționeze bucăți din țară pentru consolidarea propriei puteri.