Din ordinul lui Lenin: adversarii bolșevicilor, expulzați sub deviza „Cine nu este cu noi este împotriva noastră”

Cunoscută în istorie drept «Vaporul filosofilor», expulzarea intelectualilor ruși din 1922 a marcat momentul în care statul sovietic a oficializat exilul ca armă ideologică de masă. În data de 16 iulie 1922, de la Gorki, Lenin îi scrie lui Stalin o listă de nume. Peșehonov, Miakotin, Gornfeld, Petrișcev, Potresov, Rojkov, Frank, Lejnev. Cere o comisie care să întocmească listele complete și dă un ordin fără echivoc: câteva sute de asemenea domni, trimiși peste graniță, fără milă.

„Vom curăța astfel Rusia pentru mult timp.”, a spus Lenin.

O lună mai târziu, în noaptea de 16 spre 17 august, GPU bate la ușile din Moscova și Piter. Acesta a fost începutul unui mecanism implacabil de represiune, gestionat direct de poliția secretă, care a transformat epurarea elitelor într-o politică de stat instituționalizată.

Exilul, o pedeapsă la fel de veche ca puterea

Exilul nu este o invenție a epocii moderne. Istoria e plină de nume ilustre de exilați. Din cauza unor intrigi, împăratul Augustus l-a trimis pe poetul Ovidiu în Pontul Euxin, iar pentru convingerile sale ateiste, grecii l-au izgonit pe filosoful Anaxagora din Atena.

Dante a plecat din Florența în anul 1302, după ce facțiunea rivală a pus mâna pe oraș, și și-a trăit restul zilelor la Ravenna, unde a și murit — un exilat care avea să-și construiască, din depărtare, idealul unei Italii pacificate sub o singură autoritate. Tragică a fost și soarta exilaților noștri Bălcescu, Cuza și Carol al II-lea, care au murit în uitare, departe de țară. Sau a deportaților noștri din perioada comunistă în Bărăgan, la tăiat stuf în Deltă și la săpat la Canal.

Rușii aveau însă o particularitate. Datorită teritoriului imens al Imperiului, țarii și-au trimis în rare cazuri supușii în exil: ce pedeapsă putea fi mai mare pentru un incomod decât a-l deporta în Siberia îndepărtată sau în Nordul înghețat? Marele surghiunit Pușkin cunoscuse deja exilul când decembriștii s-au ridicat, iar mulți dintre prietenii lui aveau să ia drumul Siberiei. Peste un secol, marele deportat Soljenițîn va descrie, în cunoștință de cauză, soarta victimelor Gulagului.

La început, conducătorii sovietici au considerat că este mai simplu să-i izgonească din țară, decât să-i deporteze pe cei cu alte concepții politice. Iar la începutul anilor ’20, asistăm la un val de expulzări ale unor intelectuali de marcă.

„Cine nu este cu noi este împotriva noastră”

Dacă înainte de revoluție Lenin nu și-a ascuns niciodată lipsa de încredere în intelectualitate și a atacat-o frecvent în articolele, cuvântările și lucrările sale, după cucerirea puterii nu a scăpat nici un prilej pentru a-și manifesta fățiș ura împotriva ei.

Explicații sunt mai multe:

• intelectualii erau considerați ca făcând parte din mica burghezie;
• ei s-au implicat în număr foarte mic în revoluție;
• erau mai greu de manipulat etc.

Pornind de la principiul „Cine nu este cu noi este împotriva noastră”, Lenin vedea în aceștia potențiali contrarevoluționari. După ce a fost exterminată o bună parte a nobililor și fabricanților care nu reușiseră să emigreze, a negustorilor și chiaburilor, venise și rândul intelectualității.

Datorită exceselor maselor scăpate de sub control, politica de atragere a intelectualilor la cauza revoluției nu avea prea mari șanse de izbândă și Lenin a înțeles acest lucru. Nu putea să riște împușcându-i numai pentru unele suspiciuni, mai ales că printre ei erau multe nume cunoscute și peste graniță. Trebuia să-i facă inofensivi. Calea cea mai nimerită era să-i trimită cât mai departe de viața politică, socială, științifică, culturală.

Cine a pornit mașinăria?

Campania expulzărilor și deportărilor a început în timp ce Lenin se afla imobilizat la Gorki, incapabil de a conduce treburile țării. Ca atare, printre cercetătorii în istoria recentă din Rusia, pe la începutul ultimului deceniu al secolului trecut, se acreditase ideea că Zinoviev și Troțki au fost inițiatorii acestei metode de represiune. Existau destule argumente.

La 29 august 1922, Zinoviev declarase la plenara Comitetului deputaților din orașul Petrograd:

„S-ar putea ca Maxim Gorki să ne spună iarăși că Rusia Sovietică are nevoie de intelectualitate, dar noi știm ce facem. Clasa muncitoare nu va permite nimănui, nici chiar celui mai bun specialist, să i se urce în cârcă”.

Și continuă:

„Importanța actului întreprins împotriva unei părți a intelectualității se poate formula pe scurt în următoarele cuvinte: cine nu este cu noi este împotriva noastră!”

În interviul acordat jurnalistei americane Luiza Briant, Troțki încearcă să prezinte expulzarea intelectualilor ca un gest profund uman din partea statului sovietic:

„Elementele pe care le expulzăm și le vom mai expulza sunt niște nulități din punct de vedere politic. Dar ele reprezintă o armă potențială în mâinile posibililor noștri dușmani. În cazul unor noi conflicte armate care, în ciuda dorinței noastre de pace, nu sunt excluse, toate aceste elemente ale noastre, incorigibile și intransigente vor deveni agentura politico-militară a dușmanului și noi vom fi nevoiți să le împușcăm după legile războiului. De aceea noi am preferat ca acum, cât mai e puțină liniște, să le expulzăm din timp și eu cred că dv. veți binevoi să recunoașteți umanismul nostru prevăzător”…

Ca o ironie (sau răzbunare) a soartei, peste 7 ani, Stalin va fi la fel de „uman” cu Troțki, când îl va goni din țară. Sau peste alți 11 ani, când va da ordin să-l asasineze.

Troțki, Lenin și Kamenev, 1919.

Ordinul din 16 iulie

Istoricul rus Anatoli Latîșev nu lasă însă să i se uzurpeze „meritele” fondatorului statului sovietic în procesul expulzărilor și pune lucrurile la punct, citând interviul acestuia acordat jurnalistului american Lincoln Steffens în luna martie 1919:

„Trebuie să găsim o cale ca să scăpăm de burghezie, de clasele înalte, pentru că nu ne vor lăsa să facem transformările economice, pe care nu le-ar fi făcut ele însele înainte de revoluție; de aceea trebuie să le izgonim. Nu văd cum le-am putea speria încât să părăsească singure Rusia, fără a fi nevoiți să le împușcăm în masă. Peste graniță vor reprezenta același pericol, dar în emigrație nu mai sunt atât de dăunătoare. Singura soluție ar fi ca pericolul terorii roșii să bage groaza în ele și să le oblige să fugă. Aceasta este absolut necesar, indiferent cum o vom face.”

Scrisoarea către Stalin — autograful se păstrează în arhivă, la Fond 2, opis 2, dosar 1338 — dovedește că Lenin a urmărit mersul expulzărilor și de la Gorki, în momentele sale de luciditate.

Deschide cu o nemulțumire administrativă: operațiunea împotriva menșevicilor, socialiștilor populari, cadeților și a altora, începută înaintea concediului său, nu se încheiase încă. Apoi trece la nume. Întreabă dacă s-a hotărât să fie „stârpiți” toți socialiștii populari — Peșehonov, Miakotin, Gornfeld, Petrișcev și ceilalți — și își dă singur răspunsul: expulzați cu toții.

„Sunt mai periculoși decât toți eserii, fiindcă sunt mai vicleni.”

Lista continuă, punctată de adnotări scurte. Potresov și Izgoev. Toți colaboratorii revistei „Economistul”, cu Ozerov în frunte și, adaugă Lenin, mulți, mulți alții. Menșevicii Rozanov — despre care notează în paranteză că e doctor și șmecher — și Vigdorcik. Liubovi Nikolaevna Radcenko împreună cu tânăra ei fiică, despre care auzise că ar fi cele mai mari dușmance ale bolșevismului. N.A. Rojkov, incorigibil, deci de expulzat. S.L. Frank, autorul „Metodologiei”. În privința lui Lejnev, de la fosta „Ziua”, cere să se cântărească bine: citindu-i articolele, își dăduse seama că va fi totdeauna un perfid.

Listele urmau să fie prezentate de o comisie supravegheată de Manțev și Messing — Messing era membru al colegiului GPU, iar Manțev era președintele GPU al Ucrainei, precizează în notă Latîșev. Sarcina, formulată fără menajamente: trimiterea peste graniță, fără milă, a măcar câtorva sute de asemenea domni.

„Vom curăța astfel Rusia pentru mult timp.”

Despre Ozerov și colaboratorii de la „Economistul” scrie că sunt cei mai aprigi dușmani.

„Afară cu toți din Rusia.”

Urmează ordinul propriu-zis, cu termen: imediat, până la sfârșitul procesului eserilor, nu mai târziu.

„Să arestați vreo câteva sute și, fără să le dați vreo explicație, plecați, domnilor!”

Termenul era databil la zi. Procesul socialiștilor-revoluționari se desfășura la Moscova din 8 iunie și s-a încheiat pe 7 august 1922, cu douăsprezece condamnări la moarte pronunțate de Tribunalul Revoluționar Suprem. Ridicările au avut loc nouă zile mai târziu.

Un ordin scris în convalescență

Aici intervine verificarea care schimbă perspectiva. Confruntând data scrisorii cu buletinele medicale ale lui Lenin din acea perioadă, Latîșev ajunge la o concluzie pe care o numește șocantă: conducătorul statului sovietic, aflat la Gorki în convalescență după atacul cerebral din mai și după o boală ireversibilă — scleroza vaselor cerebrale, cu frecvente pierderi de memorie —, decide soarta celor mai luminate minți ale Rusiei din acea perioadă: cine să rămână și cine să fie expulzat din țară.

Mintea diabolică a acestei fiare cu chip de om scornise și alte variante la pedeapsa cu expulzarea: dacă cel expulzat se întorcea pe ascuns în țară, era executat, prin împușcare, fără nici un fel de judecată. Nu mai este cazul să amintim că plecarea din țară le era interzisă celor care își doreau acest lucru, chiar dacă aveau motive foarte serioase.

Cazul Blok: refuzul care ucide

Cum s-a întâmplat cu Alexandr Blok, cel mai talentat poet rus al generației sale, care în poemele „Cei doisprezece” și „Sciții” făcuse apologia revoluției. Prin refuzul categoric de a-l trimite la tratament în Finlanda, Lenin l-a condamnat la moarte. Poetul s-a stins în august 1921.

Se impune să semnalăm aici o coincidență sinistră: Maxim Gorki, care a insistat foarte mult în favoarea poetului, va avea aceeași soartă cincisprezece ani mai târziu, într-o moarte pusă adesea pe seama „marelui continuator al operei lui Lenin”. Nici lui nu i-a permis Stalin să plece la sanatoriu în Italia.

De la expulzare la izolare administrativă

Pentru a avea o acoperire legală a deportării și exilării dușmanilor revoluției, pe 15 mai 1922 Lenin i-a scris comisarului (ministrului) pentru justiție, Dmitri Kurski. Cererea era precisă — de introdus în Codul penal:

• „dreptul Prezidiului VAIK de a înlocui împușcarea prin expulzarea din țară (pe termen sau nelimitată)”
• „împușcarea în caz de revenire neautorizată în țară”

Tot atunci cerea extinderea sintagmei act de spionaj la „orice formă de activitate a partidelor din opoziție” și „să găsească o formulare, care să lege această activitate de burghezia internațională și de lupta ei împotriva noastră (cumpărarea presei și racolarea agenților, pregătirea unui război etc…”. Practic, prin aceste directive, Lenin a creat fundamentul juridic pentru represiunea bolșevică ulterioară, transformând delictul de opinie într-o crimă împotriva statului.

Și pentru a duce treaba până la capăt, patru zile mai târziu îi va scrie lui Dzerjinski. Subiectul: expulzarea scriitorilor și profesorilor universitari care ajută contrarevoluția. Tonul e al unui om preocupat de procedură.

„Trebuie pregătită cu migală. Fără pregătire riscăm să facem prostii.”

Îi cere lui Dzerjinski să analizeze măsurile de pregătire a acțiunii și să se culeagă sistematic date despre stagiul politic, munca și activitatea literară a profesorilor universitari și a scriitorilor. Apoi indică o sursă anume: revista „Ekonomist” din Piter, numărul 3 — și insistă, numai în 3, nota bene — unde lista colaboratorilor era tipărită chiar pe copertă. Aproape toți, scrie el, sunt în mod legal candidați la expulzare: contrarevoluționari fățiși, acoliții Antantei, slugoi și spioni și corupători ai tineretului studios. Problema trebuia pusă astfel încât acești „spioni de război” să fie prinși mereu și sistematic și trimiși peste graniță.

Finalul scrisorii spune totul despre regimul ei de circulație. Dzerjinski urma să arate hârtia în secret membrilor Biroului politic, apoi să i-o dea înapoi și să-i comunice reacția lor, plus concluzia proprie. Semnat: 19/5. Lenin.

Pe bună dreptate istoricul rus consideră că aceasta a constituit începutul întocmirii de către CK a dosarelor de urmărire, ca să folosim un termen la modă, pentru fiecare intelectual care nu împărtășea ideile bolșevice.

Ca răspuns la cererea lui Lenin, pe 10 august, prezidiul VAIK a dat o hotărâre privind expulzarea administrativă. Punctul 1 stabilea că, în scopul izolării persoanelor implicate în acțiuni contrarevoluționare — pentru care se cerea Prezidiului VAIK aprobarea pentru izolarea pe o perioadă de peste două luni — se va hotărî pe cale administrativă expulzarea din țară sau deportarea în zonele stabilite de pe teritoriul RSFSR. Condiția, formulată cu grijă birocratică: „atunci când exista posibilitatea de a nu se recurge la arest”.

Dreptul de a decide asupra expulzării revenea, conform articolului 2 din hotărâre, unei comisii de pe lângă NKVD, conduse de Felix Dzerjinski, președintele GPU.

Primul avertisment, tipărit în Pravda

Organele s-au pus pe treabă, astfel că pe 31 august apare în ziarul Pravda primul ecou, sub titlul Primul avertisment:

„prin hotărârea Direcției Politice de Stat (GPU) cele mai active elemente contrarevoluționare din rândul profesorilor universitari, medicilor, agronomilor și literaților sunt deportate în guberniile nordice. O parte din ele expulzate peste graniță.”

Principala învinuire: o anumită parte a intelectualității burgheze nu s-a împăcat cu puterea sovietică. Paragraful următor dezvoltă ideea, pe etaje.

Cea mai importantă citadelă a ei ar fi fost învățământul superior, unde savanții politicieni — profesorii — opuneau la fiecare pas o rezistență îndârjită puterii sovietice, care trecuse la reformarea învățământului. Aceste grupări acționau consecvent și vehement pentru a discredita orice încercare de reformă, supunând-o unei așa-zise critici științifice. În domeniul publicațiilor adoptaseră aceeași linie destructivă, iar beletristica creată de ele era de asemenea antisovietică.

Acuzațiile continuă pe domenii. În filozofie li se imputa propagarea misticismului și a cultului preoților. Un grup de medici vădit antisovietici s-ar fi străduit să creeze o opinie antisovietică în lumea medicală, iar elementele contrarevoluționare din rândul agronomilor desfășurau aceeași activitate în mediul lor. Ultimul cap de acuzare: câteva grupări dintre aceste elemente antisovietice căutaseră să se apropie de mișcarea contrarevoluționară din rândul bisericii, care milita activ împotriva naționalizării bunurilor bisericești.

După cum s-ar părea, „elementele antisovietice” s-au strecurat practic în toate mediile intelectuale — și umaniste, și tehnico-științifice. Pe acestea, în scrisoarea sa din septembrie 1919 către Maxim Gorki, Lenin le cataloga disprețuitor:

„intelectuali, lachei ai capitalului, care se pretind creierul nației. În realitate nu sunt creier, ci rahat”.

Se va deschide dosar de urmărire pentru fiecare intelectual

Pe 18 august, GPU îi raportează executarea ordinului. Conform dispoziției primite, îi sunt trimise listele intelectualilor din Moscova, Piter și Ucraina, aprobate de Biroul politic. Operațiunea avusese loc la Moscova și Piter în noaptea de 16/17 august, iar în Ucraina pe 17/18. Hotărârea despre expulzări fusese adusă la cunoștința populației din Moscova, împreună cu un avertisment fără echivoc: revenirea din proprie inițiativă în RSFSR se pedepsește cu împușcarea. A doua zi urma să se clarifice și problema vizelor, iar mersul expulzărilor avea să fie raportat zilnic. Semnătura de la finalul raportului: „Cu salutări comuniste, Unschliht”.

În urma indicațiilor primite de la Lenin, pe care l-a vizitat pe 4 septembrie la Gorki, Dzerjinski îi comunică în scris adjunctului său, Unschliht, cum trebuie organizată supravegherea. Îi cere un plan actualizat continuu și împărțirea tuturor intelectualilor pe grupe:

• 1) Scriitori
• 2) Publiciști și politicieni
• 3) Economiști, cu subgrupe: a. finanțiști, b. cei din transporturi, c. cei din comerț, d. cei din cooperație ș.a.
• 4) Tehnocrați, cu subgrupe: a. ingineri, b. agronomi, c. medici, d. cei din marele stat major ș.a.
• 5) Profesori universitari și profesori din licee și gimnazii ș.a.m.d.

Datele despre ei urmau să fie culese de toate secțiile și centralizate la secția intelectuali. Apoi vine fraza care definește tot mecanismul:

„Se va deschide dosar de urmărire pentru fiecare intelectual; fiecare grupă și subgrupă va trebui să fie urmărită de către tovarăși competenți.”

Repartizarea grupelor cădea în sarcina secției lui Dzerjinski. Informațiile aveau să fie verificate pe mai multe căi, pentru a se putea trage o concluzie corectă — ceea ce nu se întâmplase până atunci din cauza pripelii și a insuficientei informări. Planul trebuia să prevadă succesiunea sarcinilor și asigurarea cu informatori a grupelor. Iar scopul final depășea expulzarea:

„Să nu uităm că sarcina secției noastre este nu numai expulzarea, ci și contribuția la elaborarea unei linii juste față de speciali, să le spargem rândurile, să-i promovăm pe cei ce vor să sprijine necondiționat Puterea sovietică”.

Hârtiile au supraviețuit. În arhive s-au păstrat listele exilaților din primul lot, întocmite la indicația lui Lenin, semnate de Kamenev, Kurski și Unschliht și cu observațiile lui Iagoda:

• 67 de familii din Moscova
• 51 din Petrograd
• 77 din Ucraina
• liste cu exilați din Kazan, Nijni-Novgorod, Minsk

Listele cuprind somități medicale și științifice, filozofi și sociologi de marcă, într-un cuvânt, floarea intelectualității ruse, bieloruse și ucrainene.

Vapoarele din toamnă: Ce a fost „Vaporul filosofilor”?

Pe 29 septembrie 1922, de la un chei din Petrograd, pleacă spre Stettin nava germană Oberbürgermeister Haken. Pe 16 noiembrie o urmează Preussen. Împreună, cele două curse au dus în Germania 81 de intelectuali expulzați. Alții au plecat cu vapoarele din Odessa și Sevastopol sau cu trenurile de la Moscova spre Letonia și Germania.

Termenul care avea să rămână — „vaporul filosofilor” — nu s-a născut atunci. L-a introdus abia în 1990 filosoful și matematicianul Serghei Horujii, într-un articol publicat în două numere din „Literaturnaia Gazeta”.

Obiecția care a schimbat pedeapsa

CC al PC(b) al Ucrainei a considerat că nu este oportun să-i trimită pe medici și atâția intelectuali valoroși în Occident, unde să îngroașe rândurile emigrației ruse și să acționeze împotriva statului sovietic sau să lucreze pur și simplu pentru „dușmanii statului sovietic”. Propunerea: să fie deportați în raioanele îndepărtate ale Rusiei, unde sunt inofensivi.

Ca urmare, acțiunea de „expulzare a creierilor” va scădea în amploare, pentru a se stinge apoi cu totul, fiind înlocuită cu cea de deportare în guberniile îndepărtate. Deportările vor deveni în timp o practică curentă în activitatea represivă a statului sovietic, căpătând un caracter de masă la sfârșitul anilor ’30. Una dintre principalele rațiuni ale existenței NKVD va fi tocmai strângerea a cât mai multor candidați pentru lagăre.

Diferența dintre cele două pedepse este brutal de simplă. Celor care vor mai fi expulzați le va rămâne cel puțin șansa de a scăpa cu viață, pentru că trimiterea în Siberia însemna sfârșitul. Dacă în timpul țarismului decembriștii sau membrii grupului Petrașevski au mai avut norocul să se mai întoarcă din deportare, gulagul va fi neiertător.

În legătură cu expulzările intelectualilor din anii 1922-1923, Mihail Osorghin — vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor din Rusia și fost președinte al Uniunii Jurnaliștilor, expulzat și el în Germania — făcea o remarcă pe cât de ironică, pe atât de dureroasă în cartea sa „Ziua Tatianei”, apărută la Berlin în 1923:

„în Germania a ajuns singura marfă pe care guvernul rus actual o mai poate livra din belșug și gratuit Europei custozii zestrei culturale a Rusiei”.

Despre acest moment de cumpănă din istoria culturii ruse, Soljenițîn scria în „Arhipelagul Gulag”:

„…la sfârșitul anului 1922 vreo 300 din cei mai cunoscuți umaniști ruși au fost urcați pe șlepuri… pe vapor și trimiși la groapa de gunoi a Europei.”

Cronologia unei operațiuni

• martie 1919 — interviul lui Lenin pentru Lincoln Steffens
• septembrie 1919 — scrisoarea către Maxim Gorki
• 15 mai 1922 — cererea către comisarul justiției, Dmitri Kurski
• 19 mai 1922 — scrisoarea către Dzerjinski
• 8 iunie – 7 august 1922 — procesul socialiștilor-revoluționari, la Moscova
• 16 iulie 1922 — scrisoarea lui Lenin către Stalin
• 10 august 1922 — hotărârea Prezidiului VAIK privind expulzarea administrativă
• noaptea de 16/17 august 1922 — operațiunea la Moscova și Piter
• 17/18 august 1922 — operațiunea în Ucraina
• 18 august 1922 — raportul GPU semnat Unschliht
• 29 august 1922 — declarația lui Zinoviev la Petrograd
• 31 august 1922 — nota din Pravda, „Primul avertisment”
• 4 septembrie 1922 — vizita lui Dzerjinski la Gorki
• 29 septembrie 1922 — plecarea navei Oberbürgermeister Haken din Petrograd
• 16 noiembrie 1922 — plecarea navei Preussen

Vina de a avea altă opinie

Gulagul va continua să ființeze, la concurență cu spitalele de psihiatrie, și după moartea lui Stalin. Principala vină a locatarilor acestora — delictul de opinie.

Și totuși. În ciuda prigoanei instituite de regimul represiv sovietic asupra celor care nu împărtășeau doctrina marxistă nivelatoare, din a doua jumătate a anilor ’60 a început să-și facă simțită prezența disidența sovietică, tot mai vizibilă în deceniul următor.

Afirmarea cu mai mult curaj a părerilor proprii, mai întâi în cercuri restrânse, apoi în cadru organizat, interesul manifest pentru realitatea occidentală, propagarea modei și muzicii occidentale, abordarea unor teme mai curajoase în literatură, culminând cu apariția unor lucrări literare de sertar — samizdat, difuzate pe ascuns — dovedeau că poporul sovietic, moștenitorul uneia dintre cele mai mari culturi ale lumii, nu mai putea fi ținut departe de lumea civilizată, de valorile democrației.

Conștienți de riscurile pe care și le asumau, poeți, scriitori, artiști au început să ia atitudine cu pana sau lira. Au fost avertizați, și-au pierdut locurile de muncă, ostracizați, iar cei care nu s-au potolit au fost arestați de KGB și trimiși în lagăre.

Dar Occidentul aflase deja de existența lor. Organizații și conducători de state au intervenit pentru eliberarea deținuților politici. Unele scrieri de sertar au ajuns peste graniță, unde au fost imediat editate și retrimise în țară, popularizate prin posturile de radio. Cuvântul Gulag intrase în toate limbile lumii.

Pentru opoziția lor contra regimului comunist, fizicianul Saharov, Elena Bonner, scriitorul Alaksandr Soljenițîn au devenit cunoscuți atât în Occident, cât și în țară. Au rămas peste graniță și muzicieni și artiști de valoare, precum violoncelistul Rostropovici sau cântăreața de operă Galina Vișnevskaia, care prin talentul lor atrăgeau atenția lumii asupra a ceea ce se petrece după cortina de fier.

Situația economică în țară se înrăutățea continuu, poporul era tot mai nemulțumit. Gorbaciov și-a dat seama că „Așa nu se mai poate trăi” și au urmat schimbările produse de perestroika, care au schimbat soarta Rusiei.

Din tot ce anunța scrisoarea din 16 iulie, o singură promisiune a fost onorată exact. Termenul-limită — sfârșitul procesului eserilor — a fost ratat cu nouă zile. Cifra de câteva sute a rămas o intenție: pe cele două vapoare au încăput 81 de oameni. Dar durata s-a ținut. Metoda a supraviețuit autorului ei prin dosarele deschise de Dzerjinski, prin deportările NKVD din anii ’30, prin lagărele și spitalele de psihiatrie de după Stalin — până când cei care aveau altă opinie au încetat să mai poată fi expulzați, deportați sau tăcuți. Iar celor urcați pe vapoare, în toamna lui 1922, în timpul celei mai ample operațiuni de expulzare a intelectualilor ruși, le-a rămas ceea ce nu au avut cei duși ulterior în Siberia: șansa de a scăpa cu viață.