Sfârșitul lui Brâncoveanu, judecat după dreptul otoman. Execuția domnitorului, o afacere de aur pentru sultan

Deși tradiția spune că a pierit pentru credința sa, motivul real al execuției lui Constantin Brâncoveanu ține de mecanica rece a dreptului otoman și de o avere fabuloasă. Arestarea sa în primăvara anului 1714 nu a fost un act de persecuție religioasă, ci o afacere de stat extrem de profitabilă pentru sultanul Ahmed III. Analiza procedurilor juridice prin care a fost judecat schimbă radical imaginea pe care o avem despre acest sfârșit, arătând cum a fost folosită legea trădării pentru a justifica un jaf imperial.

La sfârșitul lunii martie 1714, sultanul Ahmed III (1703–1730) trimitea în Țara Românească un om al său, mubașirulFuncționar otoman cu însărcinări speciale, trimis direct de sultan sau de marele vizir pentru a executa o misiune strictă (arestări, confiscări de averi sau strângerea unor taxe). Mustafa, cu o singură însărcinare: să îl aresteze pe Constantin Brâncoveanu și să îl aducă la Istanbul pentru a fi executat. Ordinul nu lăsa loc de interpretare.

Și totuși, câteva săptămâni mai târziu, aceeași cancelarie imperială îi scria domnitorului ca și cum nimic nu s-ar fi hotărât — cerându-i, în calitate de conducător în funcție al Valahiei, să restituie niște mărfuri confiscate pe nedrept la București.

Cum se explică această contradicție? Și, mai ales: a murit Brâncoveanu pentru că a refuzat să-și lepede credința, așa cum spune tradiția — sau pentru cu totul alt motiv? Răspunsul se află în mecanica rece a dreptului otoman, iar el schimbă bună parte din imaginea pe care o avem despre acest sfârșit.

Un ordin care avea nevoie de o semnătură religioasă

În textul poruncii (hüküm) prin care se dispunea arestarea era inserată și opinia marelui muftiuCărturar musulman suprem și jurisconsult. Marele Muftiu de la Istanbul era singura autoritate capabilă să valideze religios deciziile capitale ale sultanului. (șeyh ül-islam) Imam Mahmud Efendi. Fără ea, decizia sultanului nu avea legitimitate.

Regula era veche. Toate acțiunile importante ale unui sultan — pornirea războiului, ruperea unui tratat, executarea unui înalt funcționar — trebuiau însoțite de o opinie juridico-religioasă numită fetva,Decizie sau opinie juridico-religioasă supremă în islam. În Imperiul Otoman, era emisă pentru a legitima acțiunile statului (războaie, execuții, tratate) pe baza Coranului. emisă de un muftiu, cărturar specializat în jurisprudența islamică. Obiceiul era consacrat încă din primele secole ale islamului.

Nici cei mai autoritari sultani nu îl ocoleau. Mehmed II Cuceritorul a trebuit să ceară opinia marelui muftiu înainte de a-l executa pe ultimul rege al Bosniei, în anul 1463. Iar sabia putea tăia în ambele direcții: o fetva putea legitima și detronarea sau uciderea unui sultan, așa cum s-a întâmplat în 1648, când marele muftiu Haci Abdürrahim Efendi a aprobat executarea debilului Ibrahim I (1640–1648).

Adesea, rolul cărturarului era formal. Dar fetvaua a rămas un principiu fundamental al jurisprudenței islamice. Oricine se putea prezenta în fața unui muftiu spre a-i cere opinia. Răspunsul avea însă doar valoare consultativă: pentru a fi aplicat, era nevoie de sentința (hüccet) unui cadiuJudecător local otoman însărcinat cu aplicarea legii islamice (șeriatul) într-un anumit teritoriu și cu redactarea sentințelor finale. sau de porunca sultanului.

„Se impune uciderea voievodului menționat”

O fetva are de obicei două părți: întrebarea adresată muftiului și răspunsul acestuia, care poate fi elaborat sau scurt — de forma „se poate” / „nu se poate”. Textul fetvalei privitoare la Brâncoveanu a fost adaptat și inserat într-o scrisoare mai amplă, dar cele două părți se disting, verdictul cărturarului fiind redat prin fraza: „impune uciderea voievodului menționat”.

Gravitatea faptelor imputate atrăgea o astfel de pedeapsă. Principala acuză era încheierea unei alianțe cu dușmanii Imperiului otoman — o încălcare a jurământului față de sultan, prin care domnitorul se angaja să fie prieten prietenilor și dușman dușmanilor lui, cutumă prezentă nu doar în dreptul islamic.

Un precedent din vremea Profetului

În lumea musulmană sunnită există patru școli principale de jurisprudență: hanefi, hanbali, maliki și shafi’i, fiecare cu precepte specifice și cu o răspândire geografică proprie. Otomanii urmau școala hanefită, numită după fondatorul ei, Abu Hanifa (699–767), care punea mare preț pe consensul unanim (idjma) și era, prin comparație, mai tolerantă decât celelalte trei.

Dincolo de Coran, cea mai importantă sursă a șeriatuluiLegea canonică islamică. Este ansamblul normelor care guvernează viața religioasă, politică și civilă în islam, derivat direct din Coran și din tradițiile Profetului. rămânea hadis-ulColecție de texte care consemnează cuvintele, faptele și obiceiurile profetului Muhammad, reprezentând a doua sursă fundamentală a dreptului islamic, după Coran. — spusele și faptele profetului Muhammad. Felul în care acesta a rezolvat o problemă sau a răspuns unei întrebări e și azi model pentru musulmani și sursă fundamentală a legii islamice. Iar pentru cazul lui Brâncoveanu exista un precedent chiar din timpul Profetului, astfel că sentința nu mai lăsa multe dubii.

În anul 627, oaza Medina — care îi oferise adăpost lui Muhammad cu 5 ani în urmă și ale cărei clanuri îi juraseră credință — era asediată de armata meccanilor. Unul dintre clanurile evreiești din Medina, Banu Qurayza, a început să negocieze cu asediatorii, trădând înțelegerea cu musulmanii și slăbindu-le poziția. După ridicarea asediului, adepții lui Muhammad i-au ucis prin decapitare pe toți bărbații clanului, cruțându-i doar pe cei convertiți la islam; femeile și copiii au fost luați în robie.

Din punctul de vedere al șeriatului, cazul lui Brâncoveanu era identic cu cel al clanului Banu Qurayza, iar condamnarea la moarte prin decapitare a membrilor de sex masculin ai familiei era pe deplin justificată de precedentul legal. Chiar dacă azi acțiunea ne apare barbară și lipsită de scrupule, pentru oamenii începutului de secol XVIII ea era normală și respecta prevederile legii. Ca să înțelegem faptele și oamenii care le-au trăit, trebuie să privim lumea prin ochii lor, detașându-ne de preconcepțiile prezentului.

Cine putea fi domn: regula „speței”

Mazilirea (‘azl)Destituirea bruscă din funcție a unui înalt demnitar sau domnitor supus Porții, adesea urmată de confiscarea totală a averii, exil sau chiar execuție. a început să fie folosită ca pedeapsă pentru domnitorii care își încălcau legământul față de sultan din secolul al XVI-lea, odată cu întărirea controlului Porții asupra Țărilor Române. Destituirea putea fi urmată de exil (surgün)Pedeapsă otomană ce consta în exilarea forțată a unui demnitar căzut în dizgrație, adesea în fortărețe izolate de la marginea imperiului, precum insula Rodos. — insula Rodos era o destinație preferată, datorită fortăreței-închisoare —, de preluarea averii de către noul domn sau, în cazurile grave, de execuție. Oricare ar fi fost măsura, porunca sultanului trebuia legitimată printr-o fetva; altminteri, actul risca să fie socotit injust, iar calitatea sultanului de apărător al dreptății era știrbită.

Fetvaua care legitima mazilirea și uciderea lui Brâncoveanu conține și un pasaj despre felul în care urcau pe tron voievozii valahi:

„Când un neam dintre neamurile de ghiauri se supune Măriei sale sultanul […] atunci peste ei este numit și desemnat voievod – de către Înaltul sultanat – unul speța lor”

Din vremea lui Suleiman I (1520–1566), domnitorii erau numiți direct de la Istanbul, renunțându-se la vechea practică prin care erau aleși de boieri și, după închinarea față de otomani, confirmați de sultan. Detaliul esențial e că voievodul trebuia să fie „din speța lor”, adică de religia poporului. La începutul secolului al XVIII-lea, cea mai importantă caracteristică a unui om era religia; abia apoi conta limba pe care o vorbea.

Pentru otomani, termenul Rum — folosit inițial pentru „romanii”-bizantini — îi desemna nu doar pe grecii ortodocși, ci și pe românii, sârbii sau bulgarii de confesiune ortodoxă. Așa se explică de ce, și înainte, dar mai ales după Brâncoveanu, au ajuns la conducerea Țării Românești domnitori străini, dar creștini ortodocși. Practic, statutul Moldovei și al Valahiei nu s-a schimbat după 1711, respectiv 1716: domnitorii au fost numiți în continuare de sultan, din rândul supușilor săi ortodocși.

Acuzele care au ajuns la Istanbul

Documentul cu porunca lui Ahmed III către mubașirul Mustafa detaliază capetele de acuzare amintite în fetva. Domnitorul era învinuit că, în timp ce otomanii se pregăteau de război împotriva ghiaurilor, a furnizat provizii armatei inamice. Că a facilitat intrarea țarului Petru I (1696–1725) în Moldova în timpul războiului din 1710–1711, că a trimis oșteni să lupte alături de ruși și că a primit moscoviți în garda personală. I se atribuia și o mare parte din vina pentru arderea Brăilei, în urma căreia au pierit numeroși musulmani.

Scopul mazilirii și al execuției era, după cum spunea sultanul, ca:

„Atunci când se va întâmpla ca Înaltul meu devlet să acționeze în vreo parte pentru războiul sfânt, țările mele bine păzite să se afle în mare siguranță și securitate față de pagubele «pricinuite» de sus-numitul, întrucât trădarea și josnicia sa s-au adeverit una după alta”

Vina era cu atât mai mare cu cât trădarea s-ar fi produs la vreme de război, aducând pagube materiale și omenești statului otoman și periclitând soarta războiului sfânt. Un amănunt sare în ochi: acuzele veneau la câțiva ani după consumarea evenimentelor. E semnul acțiunii dușmanilor lui Brâncoveanu pe lângă curtea otomană, în special a Cantacuzinilor. Cât timp influența domnitorului a fost mai puternică decât a adversarilor, sultanul nu a dispus mazilirea. În primăvara lui 1714, cercurile de putere de la Istanbul nu îi mai erau favorabile.

Decizia de arestare era adresată tuturor slujbașilor otomani din Țara Românească, dar și mitropolitului, boierilor și noului domnitor. Documentul nu conține însă numele acestuia din urmă: în locul lui a fost lăsat un spațiu gol. La momentul redactării, 17–26 martie 1714, Ștefan Cantacuzino încă nu fusese desemnat — fapt consemnat și de del Chiaro. Toți aceștia trebuiau să-l ajute pe Mustafa să îi ia în custodie pe Brâncoveanu, pe fiii și pe ginerii săi și să îi aducă la Poartă. Doar dacă inculpații s-ar fi opus, slujbașul era instruit să îi ucidă și să trimită capetele drept dovadă la Istanbul.

De ce a fost capturat, nu ucis pe loc

De ce au preferat otomanii capturarea, și nu execuția imediată? Pentru că sperau să scoată cât mai mult din imensa avere strânsă de domnitor — fapt confirmat de perioada de tortură dinaintea execuției din 15 august 1714. Legea otomană prevedea confiscarea averilor demnitarilor acuzați de trădare, iar banii mergeau la vistieria statului.

Suma confiscată de la Brâncoveanu spune totul despre miză:

• peste 800.000 de gurușiMonedă de argint (cunoscută și ca piastru otoman), unitate de bază în tranzacțiile financiare ale vremii. Suma de 800.000 de guruși confiscată de la Brâncoveanu reprezenta o avere de proporții imperiale. (monede de argint) luați de la domnitor;
• pentru comparație, ~660.000 de guruși — totalul plăților Țării Românești către Imperiul otoman în anul 1703;
• ~560.000 de guruși — averea confiscată de la Nasuh Pașa, conducător al pelerinajelor spre Mecca (emir ül-hacc, una dintre cele mai profitabile funcții din imperiu);
• ~380.000 de guruși — averea confiscată de la Suleyman Aga, tot conducător de pelerinaj.

Oficialii otomani aveau, așadar, tot interesul să-i țină în viață pe condamnați, ca să pună mâna pe avere. Iar Brâncoveanu mai avea bani depuși la bănci din Viena și Veneția, o sumă apropiată de cea confiscată de otomani — ca să nu mai vorbim de numeroasele proprietăți imobile.

Execuția devenea astfel o afacere extrem de profitabilă. Pe lângă suma confiscată, urcarea pe tron a lui Ștefan Cantacuzino (1714–1715) era însoțită de plăți generoase. Ironia istoriei: noul domn a trebuit să achite o parte din datoriile rămase din vremea lui Brâncoveanu, iar sfârșitul său a fost la fel — arestat și executat pentru trădare la Istanbul.

1703: detronarea evitată „numai cu puterea aurului”

Nu era prima oară când Brâncoveanu trecea prin așa ceva. Cu 11 ani înainte, în 1703, fusese chemat pe neașteptate la Adrianopol, unde sultanul Mustafa II (1696–1703) își avea curtea. Cronicarul Radu Greceanu relatează cum a fost țesută capcana:

„Neprietenii de la Poartă, cei ce nici odată nu să odihnea, vreme bună găsind, așa au aflat și la cale au pus pre Vizirul ca să cheme pe Măria Sa Constandin Vodă la Odriiu zicând că de vreme ce puternica Împărăție are pace cu toți cei ce mai înainte avea oștiri și gâlcevi, trebuește să meargă să sărute poala împărătească, care aceasta nu pentru alt s-au cunoscut că iaste, fără cât ca niște vrăjmași ai Măriei Sale și ai pământului, vrând să-l păgubească de sume mari de bani”

Domnitorul a fost nevoit să împrumute de urgență o sumă considerabilă pentru a-i atrage de partea sa pe înalții dregători otomani, în frunte cu marele vizir Rami Mehmed Pașa și cu marele dragoman Nicolae Mavrocordat — viitorul domnitor al Moldovei (1709–1710; 1711–1716) și al Valahiei (1716; 1719–1730). Cu sprijinul lor asigurat, Brâncoveanu s-a închinat sultanului, care printr-un decret (hattıșerif)Decret imperial absolut, purtând semnătura autografă a sultanului. Orice decizie validată printr-un hattișerif era considerată literă de lege, obligatorie și necondiționată. i-a confirmat domnia pe viață. Del Chiaro conchide:

„Detronarea acestuia s-a mai putut evita odată, numai cu puterea aurului, distribuit atunci puternicilor de la Curtea Otomană”

Reconfirmarea domniei devenise o practică uzuală de-a lungul secolului al XVII-lea, ajungând uneori literă de lege în raporturile dintre Poartă și Principate. Uneori domnitorii trebuiau să se prezinte personal în fața sultanului o dată la trei ani, ca să depună jurământul de credință. Se instituise, astfel, un fel de testare periodică — mai degrabă a capacității lor financiare și a abilității de a cumpăra personajele-cheie de la Curte —, un prilej numai bun pentru cei ce urmăreau detronarea.

Raporturile româno-otomane nu erau, în acea vreme, stabilite pe termen lung; tratatele aveau un puternic caracter personal, încheiate între un anumit sultan și un anumit voievod, deci variau de la o domnie la alta. Brâncoveanu mai primise în 1699 un hattișerif prin care i se recunoștea domnia pe viață — dar obiceiul de a merge personal pentru confirmare s-a dovedit mai puternic decât documentul scris. Surpriza din 1703 a venit din lipsa de informații a capichehăilorReprezentant diplomatic permanent (agent sau ambasador) al domnitorilor din Țările Române pe lângă Înalta Poartă de la Istanbul, având rolul de a culege informații și de a negocia în numele voievodului. (reprezentanții domnitorului la Poartă), în care voievodul își punea de obicei mare încredere, asupra ordinului de închinare la Adrianopol. Prin același hattișerif din 1703, Brâncoveanu a obținut, cel puțin parțial, dreptul de a fi informat direct de agenții săi de la Istanbul, încercând să evite cheltuielile aduse de sosirea unui delegat la București și o eventuală mazilire neanunțată.

O mazilire-surpriză

În anul 1714, Brâncoveanu fusese avertizat de un grec din Istanbul despre intențiile turcilor. Dar, fiindcă propriii agenți nu confirmaseră zvonurile, a ignorat amenințarea. Ca să nu-i trezească suspiciunile, sultanul l-a însărcinat cu arestarea pe mubașirul Mustafa — un vechi prieten al voievodului.

Șiretlicul a funcționat. Spre deosebire de 1703, sosirea trimisului turc la București nu l-a alarmat pe domnitor, mai ales că Mustafa nu s-a grăbit să fie primit în audiență, spunând că face doar un scurt popas în drum spre Hotin. A doua zi după sosire, în Săptămâna Patimilor, i-a pus pe umăr o năframă de mătase neagră, anunțându-l că era mazilit și că trebuia dus în fața sultanului.

Amănuntele ne vin de la Anton Maria del Chiaro, care oferă și o listă mai amplă de acuzații. Probabil că italianul le-a cules din firmanulOrdin scris sau edict oficial emis de sultanul otoman, adresat funcționarilor imperiului, prin care se dispunea executarea imediată a unei hotărâri (de ex. o arestare sau o mazilire). imperial rostit de mubașir la arestare — document care nu a ajuns până la noi. Acel firman putea fi mai detaliat decât porunca adresată lui Mustafa, fiindcă acolo era exprimată oficial sentința lui Ahmed III, care trebuia citită în public. Scena avea să se repete aproape identic câteva decenii mai târziu în Moldova: tot un vechi prieten, Kara Ahmed, a fost trimis să îl destituie pe Grigore III Ghica (1764–1767; 1774–1779; Valahia 1768–1769) — numai că, de această dată, domnitorul a fost ucis pe loc, aparent fiindcă s-a împotrivit ordinului.

Există însă indicii că soarta lui Brâncoveanu nu era totuși pecetluită. În a doua săptămână a lunii aprilie 1714, Ahmed III emite o poruncă adresată personal lui Constantin Brâncoveanu care, în calitate de domnitor în funcție al Țării Românești (!), trebuia să restituie marfa unor negustori turci confiscată pe nedrept la București. S-ar putea invoca faptul că vestea despre luarea în custodie și numirea lui Ștefan Cantacuzino nu ajunsese încă la Poartă — puțin probabil, dată fiind distanța relativ scurtă dintre cele două capitale. Mai mult, în porunca adresată lui Mustafa, locul numelui noului domn fusese lăsat gol. E posibil ca oficialii otomani, nesiguri încă de rezultatul demersului, să îl fi considerat în continuare pe Brâncoveanu domnitorul legitim al Țării Românești. O simplă ignoranță a cancelariei pare improbabilă, de vreme ce puternica birocrație trebuia hrănită cu informații precise.

Cele 9 capete de acuzare

Iată lista acuzelor, așa cum le consemnează del Chiaro:

• Întâiul. Că întreținea corespondență secretă cu Împăratul Austriei, cu Moscova, cu Polonia și cu Republica Veneția, cărora procura știri privitoare la turci.
• Al doilea. Că împăratul Leopold, prin diploma dată la Viena în 30 ianuarie 1695, declara în toată forma pe Brâncoveanu cu succesorii săi în linie bărbătească, ca Prinț al Sf. Imperiu Roman, pentru serviciile aduse Maiestății Sale Chesariene.
• Al treilea. Că, pentru acumulare de considerabile averi, a sărăcit țara prin grele asupriri și impozite, neaflătoare pe timpul predecesorilor săi.
• Al patrulea. Că, sub pretextul de a schimba aerul, locuia 9 până la 7 luni la Târgoviște, aducând prin aceasta pagube, atât supușilor săi cât și traficului din București, și aceasta pentru a putea mai ușor fugi, într-o bună zi, cu toată familia și bogățiile sale în Transilvania, unde spre acest scop.
• Al cincilea. A cumpărat multe moșii, pe una dintre ele pregătindu-se chiar clădirea unui mare palat.
• Al șaselea. Că a depus sume mari, nu numai la Viena, dar și la Veneția, ținând agenți în ambele aceste locuri.
• Al șaptelea. Că fuga lui Toma Cantacuzino la Moscova, în 1711, a fost cu consimțământul său.
• Al optulea. Că și-a procurat din Viena timpane și trâmbițe de argint, ceea ce era insolent, căci însăși Marele Sultan nu le poseda.
• Al nouălea. Că a bătut în Transilvania monede de aur, în formă de medalii, de o valoarea de la 2 până la 10 galbeni una.

Aceste acuzații, adunate minuțios de adversarii săi, construiau un dosar juridic perfect de înaltă trădare. Conform șeriatului, acesta era singurul cadru legal care permitea confiscarea totală a bunurilor unui demnitar.

Martir sau nu?

Constantin Brâncoveanu a fost acuzat de multe fapte — dar în niciun caz de a fi creștin. Execuția a venit ca pedeapsă pentru acțiunile trădătoare de care îl învinuiau otomanii, nu pentru refuzul de a-și lepăda credința. Convertirea la islam i-ar fi putut salva viața doar fiindcă fetvaua prevedea această procedură numai pentru ghiauri, nu și pentru musulmani. Torturile din închisoarea Yedikule (Șapte Turnuri) nu urmăreau smulgerea unei profesiuni de credință, ci informații despre averea sa colosală.

De aici, ideea martirajului nu se susține. Dicționarul explicativ al limbii române dă drept sens principal al cuvântului martir persoana care a îndurat suferințe sau chiar moartea pentru ideile și convingerile sale. În sens larg, martir poate fi socotit și cel care îndură persecuții, bătăi, tratamente inumane — cum îndurau, de pildă, țăranii care nu-și puteau plăti obligațiile fiscale, crescute considerabil în timpul domniei lui Brâncoveanu.

Meritele domnitorului rămân, însă, numeroase. Poate fi cinstit ca mare ctitor și patron al culturii. Poate fi prețuit pentru abilitatea de a-și păstra domnia vreme de 26 de ani — timp în care pe tronul otoman s-au perindat 3 sultani, iar pe cel moldovean nu mai puțin de 9 domnitori (!). Poate fi un exemplu prin priceperea sa economică. A avut demnitatea de a nu renunța la credință în cel mai greu ceas al vieții — dar nu aceasta a fost vina pentru care și-a dat sufletul.

Avem toate motivele să îi păstrăm un loc de cinste în istoria noastră. Nu trebuie însă să ne fabricăm martiri și sfinți ca să găsim repere de seamă în trecut. Altfel spus, înțelegerea motivului real al execuției lui Constantin Brâncoveanu nu îi anulează demnitatea istorică, ci transformă un mit într-o lecție complexă despre geopolitică, legi otomane și prețul fatal al puterii absolute.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU