În martie 1985, o țară care dispunea de resurse uriașe își alegea conducătorul menit s-o reformeze. Avea s-o îngroape. În mai puțin de trei ani, una dintre primele campanii de „însănătoșire” lansate de Mihail Gorbaciov reducea suprafețele viticole cu 30%, iar cozile din fața magazinelor cu băuturi alcoolice se transformau în locuri de confruntare, unde adesea trebuiau să intervină organele de ordine.
Era doar începutul. Aceeași logică — leacul care îmbolnăvește pacientul — avea să se repete sub perestroika, reformă după reformă, vreme de un deceniu. Iar întrebarea rămâne la fel de incomodă: cum a reușit un program gândit ca să salveze cel mai mare imperiu al secolului XX să-l împingă, în schimb, spre faliment?
Un imperiu care rămânea în urmă
Mihail Gorbaciov a venit la putere în martie 1985, în fruntea unei țări aflate în criză economică, rămasă tot mai vizibil în urma statelor occidentale. Economia de tip centralizat își arăta limitele. Era nevoie de reforme radicale.
Demersul lui se înscria, de fapt, într-o tradiție de tentative de reînnoire a sistemului — doar că precedentele fuseseră mult mai timide. La plenara CC al PCUS din aprilie 1985, noul lider a evidențiat succesele înregistrate în timpul lui Iuri Andropov (1982–1984). Tot atunci, partidul își fixa o sarcină nouă: „accelerarea” — în rusă, „uskorenie” — a dezvoltării economico-sociale.
Ce însemna asta, concret? Creșterea venitului național, exploatarea integrală a capacităților de producție existente, creșterea calității produselor, rezolvarea problemei locuințelor și aprovizionarea cu alimente. Sloganul „uskorenie” avea să fie înlocuit curând de cuvântul care va intra în istorie: „perestroika”, revigorarea tuturor sectoarelor economice. Perestroika era latura economică a proiectului lui Gorbaciov; cealaltă, glasnost, însemna deschiderea politică și transparența.
Un mecanism nou și metodele vechi ale lui Andropov
În iunie 1985, Gorbaciov a proclamat concepția unui mecanism nou de conducere. În centrul lui stăteau câteva idei care, pentru sistemul sovietic, sunau aproape eretic:
- descentralizarea conducerii economiei;
- extinderea drepturilor întreprinderilor;
- aplicarea reală a principiului gospodăriei chibzuite („hozrasciot”);
- sprijinirea spiritului de răspundere și a cointeresării colectivelor de muncă.
Pentru a-și atinge însă obiectivele, liderul s-a întors la metodele începute de Andropov. A reactivat sistemul de control al calității produselor — care, în final, s-a dovedit ineficient. A pornit o campanie împotriva veniturilor dobândite ilicit. Și, mai ales, a declanșat lupta împotriva beției și alcoolismului. Tocmai aceasta din urmă avea să producă primul dezastru vizibil.
Campania anti-alcool: primul autogol
La ședința Biroului Politic din 4–6 aprilie 1985, Gorbaciov a insistat pe intensificarea campaniei împotriva consumului de alcool. La începutul lunii mai a aceluiași an, campania de combatere a beției și alcoolismului era deja demarată.
Rezultatele au fost grele. În doar 3 ani, suprafețele viticole s-au redus cu 30%. Numărul magazinelor în care se găseau produse alcoolice a scăzut drastic. Cozile interminabile din fața celor rămase deveniseră locuri de confruntare între cetățeni, făcând adesea necesară intervenția organelor de ordine. Campania a provocat tot mai mult nemulțumirea populației și pagube însemnate pentru economia și bugetul țării.
„Resurse uriașe”, confruntate cu insuficiența lor
La Congresul al XXVII-lea al PCUS, desfășurat între 25 februarie și 6 martie 1986, Gorbaciov a dat citire Raportului politic. Diagnosticul pus economiei, începând cu Congresul al XXVI-lea din 1981, era necruțător:
„Economia a continuat, din inerție, să se dezvolte în mare măsură pe vază extensivă, a fost orientată spre antrenarea în producție a unor resurse de muncă și materiale suplimentare. Ca urmare, ritmul de creștere a productivității muncii și alți indicatori ai eficienței au scăzut în mod substanțial. Încercările de a îndrepta lucrurile pe seama a noi construcții au înrăutățit problema echilibrului. Economia națională, care dispune de resurse uriașe, a fost confruntată cu insuficiența acestora. S-a creat discrepanța între cerințele sociale și nivelul de producție atins, între puterea de cumpărare și acoperirea ei materială.”
La Congres s-a propus trecerea tuturor ramurilor economice la condiții noi de administrare: lărgirea autonomiei întreprinderilor, creșterea rolului și a răspunderii lor, însușirea metodelor economice de gestiune. Și totuși, schimbarea rămânea timidă. Mihail Gorbaciov însuși avea s-o recunoască mai târziu, în volumul său memorialistic „Amintiri. Viața mea înainte și după perestroika”:
„Aceste noi cerințe încă nu însemnau o revizuire radicală a strategiei economice. Sarcinile planului cincinal erau formulate, în esență, în cadrul concepției ritmului de creștere economică. Atingerea unor indicatori mai buni ai creșterii producției, accelerarea progresului tehnico-științific, reconstrucția tehnică a ramurilor celor mai importante, mai ales a construcțiilor de mașini, cereau investiții.”
Ce a fost, de fapt, perestroika?
Economistul Peter J. Boettke reține, în lucrarea „Why Perestroika failed?” (De ce a eșuat perestroika?), chiar definiția dată de Gorbaciov. Conform liderului sovietic, „perestroika” „înseamnă o eliminare fermă și radicală a obstacolelor ce împiedică dezvoltarea socială și economică, a metodelor învechite ce conduc economia și a mentalității stereotipurilor dogmatice”.
În decursul anului 1986, vorbele au început să se traducă în fapte. Au fost permise activități economice private. Țăranilor li s-au dat loturi de teren pentru livezi și grădini. Populației i s-au vândut materiale de construcții.
Problema proprietății private rămânea însă blocată — și nu de ideologie, ci de birocrație: angajații Ministerului de Finanțe încercau să impoziteze veniturile individuale prin taxe mari. Abia pe 19 noiembrie 1986 a fost adoptată Legea activității economice private.
1987: punctul de cotitură
La plenara CC al PCUS din 25–26 iunie 1987 a fost examinat raportul lui Gorbaciov intitulat „Cu privire la sarcinile partidului privind restructurarea radicală a conducerii economiei”. Scopul declarat: abandonarea metodelor administrative și de comandă. Au urmat repede două legi — „Cu privire la întreprinderea de stat” și „Cu privire la cooperative”.
Gorbaciov recunoștea deja că măsurile lui nu produceau efecte și că o stagnare economică devenea posibilă. Cu un an în urmă existaseră, totuși, unele îmbunătățiri. După cum arată economistul Philip Hanson în lucrarea „The rise and fall of the Soviet economy”, estimările CIA indicau o creștere a PNB de 4%, față de media de 1,8% din perioada anilor 1981–1985 — un rezultat pus pe seama unei recolte bune și, parțial, a impactului inițial al campaniei anti-alcool și al remanierii conducerii de partid.
Adoptarea Legii Întreprinderilor de Stat e considerată punctul de cotitură al perestroikăi. Gorbaciov vorbea acum despre „starea de dinainte de criză” a economiei sovietice. Pe hârtie, legea dădea întreprinderilor mai mult control asupra propriilor finanțe:
- sumele vărsate de ele către stat și bugetele locale erau fixate în avans pe cinci ani, ca procente din venitul net;
- trebuiau apoi acoperite prețurile și primele de plată, iar din venitul net rămas după impozitare se alocau proporții fixe pentru dezvoltarea producției, pentru cercetare și pentru fonduri de dezvoltare socială;
- ministerul de resort nu mai avea voie să intervină pentru a modifica impozitarea sau normativele de formare a fondurilor;
- întreprinderea era liberă să-și stabilească planurile anuale și cincinale — dar subordonate obiectivelor de ramură, formelor de „control” și comenzilor de stat („goszakazy”) pentru programele prioritare.
Aici se ascundea contradicția fatală. Fiecare întreprindere avea deasupra ei un supra-minister care îi numea administratorii. Nu se stipula nicăieri că normativele trebuiau aplicate venitului anual net pentru a stabili cât se vărsa la buget și cât se reținea. Planul cincinal fixa în continuare ținte pentru ministere, chiar dacă perspectiva atingerii scopurilor pe 1990 — stabilită la Congresul al XVII-lea — dispăruse. Planuri anuale acopereau, practic, totul.
Iar când „Gosplan” („Planul de Stat”) a anunțat prevederile pentru anul 1988, masca a căzut: PNB-ul trebuia mărit cu 6,6% peste cel din 1987, „goszakany” trebuia să acopere totul — și a făcut-o. Noțiunea de autonomie a întreprinderii dispăruse pur și simplu.
Tot din 1987, după adoptarea legii, companiile străine puteau crea societăți pe acțiuni în URSS, iar unele ministere și întreprinderi mari primeau dreptul de a face comerț extern — un domeniu care fusese, până atunci, monopolul organizațiilor specializate, mai ales sub Ministerul Comerțului Extern. Condițiile erau însă clare: societățile trebuiau deținute majoritar de entități sovietice și conduse de directori executivi sovietici.
O reformă a prețurilor era programată pentru 1989, apoi pentru 1990. A fost amânată, în cele din urmă, sub un pretext revelator: se considera că poporul sovietic ar fi preferat să stea la coadă decât să plătească prețuri mai mari. Rezultatul a fost agravarea deficitului care măcina deja sistemul. Lipsa oricăror produse din magazinele statului devenea un lucru obișnuit.
Cooperativele: întoarcerea inițiativei private
A treia piesă majoră a fost legea privind cooperativele, adoptată în mai 1988. Ea permitea oamenilor să-și deschidă cooperative de orice mărime și în orice formă legală de activitate. Trebuiau înregistrate la consiliul local și să raporteze rezultatele financiare pentru impozitare. Numărul membrilor nu conta, iar aceștia puteau angaja alți oameni.
Cooperativele stăteau în afara sistemului de planificare. Își cumpărau materiale și echipament în „comerțul angro”, așa cum prevedea Legea Întreprinderilor, și fie se autogestionau, fie depindeau de o întreprindere de stat. S-au dezvoltat rapid.
În paralel, legislația bancară din 1988 a separat formal Banca de Stat (Gosbank) de cinci bănci specializate, până atunci părți ale unui sistem monobancar:
- Sberbank — banca de economii;
- Promstroibank — construcție industrială;
- Agroprombank — agricolă;
- Jilsoțbank — imobiliară;
- Vneșekonombank — infrastructură socială și comerț extern.
Toate rămâneau, ca și Gosbank (prin Ministerul de Finanțe), în subordinea Consiliului de Miniștri. La sfârșitul anului 1988 existau deja 24 de bănci înregistrate drept cooperative și 17 societăți pe acțiuni formate din întreprinderi de stat sau ministere.
Cifrele cooperativelor spun totul despre viteza fenomenului:
- la începutul anului 1988: 13.921 de cooperative, cu 155.800 de angajați;
- în 1991: 245.356 de cooperative, cu peste 6 milioane de angajați.
Pentru străini și pentru păturile inferioare ale populației din marile orașe, creșterea numărului și a calității restaurantelor, de pildă, era un câștig real. Cooperativele puteau face afaceri respectând statul de plată și descurcându-se pe cont propriu. Fiind adesea mai eficiente decât întreprinderile de stat, statul însuși le contracta munca.
Per ansamblu, cooperativele s-au dovedit un lucru relativ bun: ele au însemnat reapariția reală a inițiativei private legale în URSS. Paradoxul e că tocmai modul lor de a funcționa — într-o economie predominant planificată și deținută de stat — a accelerat declinul sistemului centralizat.
Spirala declinului: 1989–1990
Din 1989, producția industrială sovietică a încetat să mai crească. În anul 1990, a intrat în declin. Concomitent, deficitul bugetar creștea, alimentat de reducerea veniturilor din vânzările de țiței.
Situația l-a obligat pe guvernul condus de Nikolai Rîjkov să avanseze, la 22 mai 1990, un program pe cinci ani de trecere la o economie de piață dirijată, care prevedea, între altele, majorarea prețurilor la unele produse.
Cel mai grav lovită era sfera combustibililor și a energiei. Datele adunate de istoricul Vasile Buga în volumul „Apusul unui imperiu. URSS în epoca Gorbaciov. 1985–1991” arată amploarea prăbușirii:
- în primele șapte luni ale anului 1990, extracția de țiței scăzuse cu 16,5 milioane de tone, iar cea de cărbune cu 22 de milioane de tone față de anul precedent;
- încasările din exportul de țiței scădeau într-un ritm alarmant, afectând capacitatea de plată a țării;
- confruntată cu mari dificultăți în obținerea de credite din străinătate, URSS a fost nevoită să recurgă la rezervele de aur și diamante;
- importurile mari de cereale costaseră, în anul 1988, 4,1 miliarde de dolari, față de 2,7 miliarde cu un an înainte.
Lipsa de valută nu mai afecta doar plata datoriilor, ci și importul de materii prime, cereale, alimente și medicamente. Uniunea Sovietică devenise dependentă de creditorii din afară.
Specialiștii observau o altă dezechilibrare, la fel de periculoasă. Veniturile populației creșteau cu 13,1%, în timp ce productivitatea muncii avansa cu doar 2,3%. Inflația urca. Producția de bunuri de larg consum scădea dramatic: dacă în anul 1960 reprezenta 27,5% din volumul producției industriale, în 1980 ajunsese la 26,2%, iar în 1987 — la 24,9%.
Programele „anticriză” și războiul planurilor
Presiunea a generat o întreagă industrie de soluții. Au fost elaborate programe „anticriză” în 3 variante:
- „evoluționistă” — transformarea treptată a formelor de conducere a economiei, cu prioritate pentru metodele administrative;
- „radicală” — eliminarea simultană a tuturor îngrădirilor din calea mecanismelor de piață, renunțarea definitivă la controlul prețurilor și al veniturilor, trecerea la noile forme de proprietate;
- „radical-moderată” — crearea condițiilor pentru economia de piață, dar cu păstrarea rolului statului de regulator al prețurilor, veniturilor și inflației, și cu protecție socială pentru categoriile cele mai defavorizate.
Pe acest fond a apărut Programul „500 de zile”, elaborat de un grup de economiști în frunte cu academicianul Stanislav Șatalin și cu Grigori Iavlinski. Acesta prevedea descentralizarea economiei, darea în arendă și privatizarea întreprinderilor, lichidarea controlului statului asupra prețurilor și menținerea șomajului în anumite limite.
I se opunea programul guvernamental al premierului Rîjkov, care pleda pentru păstrarea rolului de regularizator al statului și pentru un grad mai mare de protecție socială. Compromisul a venit sub forma unei variante comune, elaborată de o comisie condusă de academicianul Abel Aganbeghian, pornind de la proiectul Șatalin–Iavlinski.
Nu a salvat nimic. Ezitările conducerii, implicarea exagerată în reformele politice și energia irosită în dispute sterile au împiedicat materializarea proiectelor economice. Situația din țară s-a înrăutățit considerabil. Reformele nu puteau frâna declinul, ci doar adânceau neîncrederea populației, accentuată de dispariția de pe piață a unor produse de strictă necesitate.
Nici grupul de economiști condus de academicianul Leonid Abalkin, devenit între timp vicepreședinte al Consiliului de Miniștri al URSS, nu a avut mai mult succes — pentru un motiv de fond: măsurile erau gândite tot de cadre din interiorul sistemului socialist, doar ușor reformat. Concepția lui Abalkin amesteca vechiul aparat administrativ cu elemente incipiente ale unui model economic nou:
- reducerea de două ori a deficitului bugetului de stat, care în 1989 ajunsese la 120 de miliarde de ruble;
- reducerea emisiei monetare;
- asigurarea creșterii bunurilor de larg consum, a căror absență de pe piață devenise cronică.
Vicepremierul rezuma drama într-o singură observație: în mâinile populației se aflau 100 de miliarde de ruble — cu care nu avea ce să cumpere.
La un pas de faliment
Bilanțul de la sfârșitul anului 1990 era al unei țări aproape ruinate. Datoria externă a URSS crescuse de la 10 miliarde de dolari în 1985 la aproape 55 de miliarde. Rezerva de aur, care în 1985 se situa între 1.500 și 1.800 de tone, scăzuse la 500 de tone. Rezervele valutare, în jur de 12 miliarde de dolari în 1985, se înjumătățiseră. Uniunea Sovietică era adusă aproape în stare de faliment.
Pe 15 octombrie 1990, într-o scrisoare către deputații Sovietului Suprem al URSS, Gorbaciov a fost nevoit să recunoască ce nu mai putea fi ascuns. „Moștenirea grea” a sistemului administrativ și de comandă, inconsistența și jumătățile de măsură, greșelile de conducere și ignorarea legilor provocaseră, scria el, „o criză economică profundă în țară”. Secretarul general al CC al PCUS atrăgea atenția și asupra scăderii producției, a intensificării separatismului și asupra faptului că „deficitul bugetar și capacitatea de plată ale statului au atins dimensiuni critice”. În final, cerea măsuri energice, bazate pe concordia națională, pentru „stabilizarea situației, înaintarea accelerată, pe calea spre economia de piață”.
Anul 1991 a confirmat prăbușirea. Toate ramurile economice înregistrau scăderi, raporturile dintre întreprinderi se dereglau, obligațiile contractuale erau încălcate. Deficitul bugetar pe primele opt luni ajunsese la 76,5 miliarde de ruble, față de 33,9 miliarde în anul precedent, iar inflația se apropia de hiperinflație. În fața penuriei de alimente de bază, confecții, încălțăminte și bunuri de folosință îndelungată, Gorbaciov a făcut, pe 2 noiembrie, un gest disperat: i-a cerut premierului britanic John Major, care asigura președinția G7, ajutor de urgență pentru Uniunea Sovietică.
Deznodământul: leacul care a ucis pacientul
Răspunsul la întrebarea de la început stă, în bună parte, într-un factor pe care conducerea sovietică nu-l controla. Scăderea drastică a prețurilor petrolului și gazelor naturale pe piața mondială în anii ’80 a tăiat o felie consistentă din încasările bugetare — și a împins criza tot mai adânc în societate.
Restul l-a făcut sistemul însuși. La începutul anilor ’90, conducerea sovietică s-a dovedit paralizată în fața problemelor acumulate. Nu a înțeles lucrul esențial: că modelul economic creat nu era viabil și că trebuia schimbat, nu peticit. Iar fiecare reformă a fost gândită, până la capăt, de oamenii și de instituțiile aceluiași sistem.
Niciuna dintre reforme nu a venit din afara sistemului. Toate au fost gândite de aceiași oameni și de aceleași instituții care produseseră criza, dintr-o logică pe care nimeni nu a pus-o cu adevărat sub semnul întrebării. Adăugate problemelor politice și sociale, dificultățile economice au făcut prăbușirea Uniunii Sovietice inevitabilă. Programul menit s-o salveze i-a grăbit sfârșitul.
(FAQ) Întrebări frecvente ale cititorilor despre perestroika și prăbușirea economiei sovietice
Ce a fost, de fapt, perestroika?
De ce a eșuat perestroika?
Ce consecințe economice a avut perestroika asupra URSS?
A contribuit perestroika la destrămarea Uniunii Sovietice?
Hiroshima, apoi Nagasaki: de ce a aruncat America a doua bombă atomică peste Japonia
O coincidență climatică explică de ce s-au prăbușit civilizațiile mediteraneene în vremea „Odiseei”
Cum s-a ridicat Tokyo din ruine după cel de-Al Doilea Război Mondial
Pe 17 iulie 1984, milioane de oameni s-au uitat la televizor ca să urmărească în direct un accident feroviar. Nu a fost un accident obișnuit
„Se lichidează radical!” Documentul din arhiva Securității care confirmă ordinul lui Ceaușescu
