În ianuarie 1962, ceva ciudat s-a întâmplat cu un grup de fete care locuiau într-un internat de lângă Lacul Victoria, în Tanganyika (actuala Tanzania): au început să râdă. La prima vedere, asta nu pare o experiență teribilă — la urma urmei, asociem râsul cu umorul și cu bucuria. Dar acest râs nu era o expresie a veseliei. De fapt, oricine citește relatările despre el își dă seama repede că se petrecea ceva profund tulburător. Cunoscută în istoria medicinei drept epidemia de râs din Tanganyika, această criză din 1962 a fost un episod sever de boală psihogenică în masă. Fenomenul a forțat specialiștii să reevalueze prejudecățile psihiatriei coloniale.
Râsul s-a răspândit rapid prin școală. Unele fete au râs incontrolabil câteva minute, în timp ce altele au râs ore în șir sau chiar zile întregi — până la 16 zile, conform unor relatări —, oprindu-se doar atunci când leșinau. Râsul era însoțit de crize de plâns, iar unele mărturii menționează chiar că eleve se dezbrăcau complet și alergau prin curtea școlii.
După o lună de încercări de a ține problema sub control, școala a trimis toate fetele acasă, unde râsul s-a putut răspândi la alți copii și, mai apoi, la adulți. În scurt timp, mult mai multe persoane au fost cuprinse de râs incontrolabil, neliniște, iritabilitate, panică și crize de plâns.
Medici și oameni de știință din toată Africa de Est au fost chemați să îi ajute pe cei loviți de această ciudată molimă, care a afectat în cele din urmă peste 1.000 de persoane, răspândindu-se prin școlile locale și apoi în alte comunități, pe o rază de 160 de kilometri. Epidemia de râs din Tanganyika, așa cum a fost numită, a durat aproximativ 18 luni înainte de a se stinge. Nimeni nu a murit, dar evenimentul fără precedent i-a lăsat pe toți cei implicați cu întrebări. Dincolo de bizareria aparentă, cazul a demonstrat cum stresul extrem, apărut în contextul tranziției post-coloniale, poate declanșa simptome fizice reale și incontrolabile, demontând treptat mitul medical al „iraționalității africane”.
Ce a provocat acest comportament straniu? Timp de decenii, observatorii au explicat epidemia ca pe un exemplu de isterie în masă. În esență, oamenii care s-au trezit incapabili să se oprească din râs ar fi fost prinși într-o boală psihologică ce se manifesta prin simptome fizice reale. Această reacție colectivă, se spune, ar fi fost declanșată de faptul că țara tocmai obținuse independența față de dominația colonială, ale cărei repercusiuni politice și culturale au provocat valuri de șoc psihologic în comunitatea africană.
Dar această explicație, oricât de ușor de aplicat ar fi, este oarecum incomodă în cazul de față. Este limpede că epidemia din Tanganyika a fost într-adevăr o epidemie psihologică colectivă, însă folosirea termenului „isterie în masă” pentru a o descrie provine din credințe dezvoltate în epoca colonială pentru a explica comportamentul african. Cazul dezvăluie multe despre o perioadă de tranziție, în care psihiatria — și ideile mai largi despre felul în care erau înțelese mințile populațiilor — treceau prin schimbări profunde.
Gândirea contagioasă
Termenul „isterie în masă” este destul de complicat. Deși continuă să fie folosit frecvent pentru a descrie comportamente psihologice colective, el este de fapt o categorie de diagnostic specifică din punct de vedere istoric, cu rădăcini în psihiatria europeană a secolului al XIX-lea. A apărut dintr-o tradiție care asocia suferința psihologică cu excesul emoțional, sugestibilitatea și lipsa controlului rațional. Era aplicat, de regulă, femeilor și grupurilor rasiale considerate mai predispuse să manifeste astfel de comportamente.
Astăzi, experții în psihiatrie și sănătate publică nu se mai bazează pe conceptul de „isterie în masă” drept categorie explicativă principală. În schimb, ei tind să se concentreze pe ceea ce se numește boală psihogenică în masă (MPI) sau boală sociogenică în masă — răspândirea rapidă a unor simptome fizice reale, involuntare, în cadrul unor grupuri de oameni, fără o cauză organică identificabilă. Deși conceptul de isterie în masă nu a fost formulat prin metode științifice, MPI este un obiect legitim de studiu științific: este explorat prin analize epidemiologice și observații clinice și este cel mai adesea întâlnit în grupuri supuse unui stres extrem.
În cazul elevelor de lângă Lacul Victoria, acest factor declanșator a fost stresul psihologic masiv impus de noile rigori educaționale occidentale, combinate cu incertitudinea socială adusă de iminenta independență a statului. Esențial este că această conceptualizare a evenimentelor psihologice în masă nu moralizează și nu poartă bagajul prejudiciat al predecesorului său.
Ce a declanșat epidemia de râs din Tanganyika? Investigațiile medicale din 1962
Ideea că Epidemia de râs ar fi fost un exemplu de „isterie în masă” este foarte vie pe internet astăzi. Majoritatea căutărilor pe Google prezintă povestea drept un exemplu clasic și simplu al acestui tip de fenomen psihologic în masă. Conform acestei interpretări, copiii și, mai târziu, adulții din Tanganyika au cedat unui comportament care fusese deja consemnat în contexte europene medievale și din perioada modernă timpurie. Acest diagnostic a fost pus aproape imediat după desfășurarea evenimentelor.
Când doi medici — A.M. Rankin, profesor de medicină la Makerere University College, în Uganda, și P.J. Philip, medic al guvernului din Tanganyika — au ajuns la școala din Kashasha, locul unde începuse epidemia, au încercat mai întâi să excludă infecțiile fizice și cauzele toxice. Demersul a presupus teste precum puncții lombare, analize biochimice și examinări bacteriologice. Când rezultatele au ieșit negative, și-au îndreptat atenția către sursele de hrană și apă ale elevelor, pentru cazul în care substanțe toxice ar fi explicat comportamentul ciudat.
Niciuna dintre eleve nu prezenta tipul de simptome la care s-ar fi așteptat cercetătorii dacă alimentele contaminate ar fi fost de vină. Mai exact, dacă fetele ar fi fost otrăvite de posho pe care îl mâncaseră — un aliment de bază din Africa de Est, făcut din făină de porumb —, oamenii de știință ar fi observat și alte simptome, precum gura uscată, pupile fixe și dilatate ori lipsa de coordonare musculară. Și totuși, nimic din toate acestea nu era prezent.
„Nu s-au găsit semințe străine în probele de porumb prelevate. Un factor alimentar toxic nu putea explica răspândirea bolii de la o persoană la alta”, au scris cei doi medici în 1963.
Odată eliminate aceste cauze, experții medicali au stabilit că „isteria în masă” era explicația cea mai probabilă.
De la mania dansului la „isteria arctică”
Au comparat fenomenul îndeosebi cu episoade istorice precum mania dansului care a cuprins Franța, Italia și Germania între secolele al XI-lea și al XVII-lea. În acele cazuri, oamenii începeau să danseze incontrolabil perioade lungi de timp, un comportament care se transmitea apoi celor care îl priveau.
Rankin și Philip au amintit apoi câteva exemple mai puțin cunoscute de isterie în masă, precum cazul, din 1787, al unei angajate a unui magazin de bumbac din Lancashire, Anglia, care a avut „convulsii violente” după ce cineva i-a pus un șoarece pe gât. Aparent, reacția femeii a determinat și alte persoane să dezvolte simptome similare, fiindcă își imaginau o posibilă boală provenită chiar din bumbac.
Au trecut apoi la alte cazuri de isterie în masă observate în contexte diferite, precum Malaya (o fostă colonie britanică pe teritoriul căreia se află astăzi Peninsula Malay și Singapore), cazurile de „Koro” din China (o credință culturală potrivit căreia organele genitale ale unei persoane se micșorează, ceea ce ar duce la moarte) și ceea ce au numit „isterie arctică” în Siberia (probabil un sindrom legat de cultura siberiană, înregistrat în rândul femeilor indigene).
Se pare că „Epidemia de râs” trebuia înțeleasă în acest context. O lectură atentă a acestor exemple începe să scoată la iveală problema care a persistat de atunci în interpretările populare. Epidemia a fost comparată cu incidente preindustriale și din perioada Iluminismului sau cu cazuri selectate de muncitori din industria bumbacului cu un nivel scăzut de educație și de populații non-europene. Toate aceste persoane puteau fi înțelese ca fiind, în mod inerent, „iraționale” — țărani medievali, femei, muncitori de fabrică fără educație — și, prin urmare, predispuse la o imaginație hiperactivă în ochii medicilor contemporani, formați în Occident.
Psihiatria colonială și „mintea africană”
Și alții au oferit interpretări asemănătoare. În anul 1964, o a doua investigație a Epidemiei de râs a fost condusă de Benjamin Kagwa, un psihiatru născut în Uganda, care a efectuat teste neuropsihiatrice prezentate alături de cazurile istorice de isterie în masă menționate mai sus. Istoricul Yolana Pringle a susținut că Kagwa a mers cu un pas mai departe decât Rankin și Philip, explicând Epidemia de râs în termeni profund prejudiciați și rasiali.
Era vorba despre convingerea că subiecții coloniali, în special africanii, erau inerent instabili mental, chiar și atunci când erau sănătoși. Mai multe generații de istorici au arătat că această presupunere a stat la baza a numeroase teorii psihologice elaborate în prima jumătate a secolului al XX-lea pentru a explica mintea subiecților coloniali, mai ales atunci când aceștia se răzvrăteau împotriva autorității. Conform acestei idei, atunci când erau forțați să treacă prin educația occidentală, africanii se confruntau cu o formă de „conflict mental” care se manifesta în diverse moduri negative și uneori violente (revolta Mau Mau, care a precipitat independența Kenyei față de dominația britanică, a fost și ea considerată un alt caz de aculturație africană).
Aceste explicații le ofereau, în cele din urmă, autorităților coloniale un mijloc de a respinge nemulțumirile sau comportamentele culturale ale africanilor ca semne ale „înapoierii” lor. În același timp, ele furnizau o justificare pentru continuarea dominației coloniale. Altfel spus, dacă africanii continuau să acționeze irațional, atunci era limpede că aveau nevoie de lideri occidentali care să le arate calea.
Privită prin această prismă, faptul că Epidemia de râs a avut loc atât de aproape de momentul în care țara urma să-și câștige independența față de dominația colonială ar fi precipitat o reacție regresivă și primitivă — de aici, isteria în masă. În perioada în care Kagwa formula această idee, asemenea viziuni coloniale asupra „minții africane” deveneau tot mai puțin populare, dar persistau. Pentru observatorii mai conservatori, faptul că un eveniment psihologic fără precedent avusese loc atât de curând după ce țara își câștigase independența ar fi fost văzut drept o confirmare a acestor suspiciuni de lungă durată.
În anii care au urmat, psihiatria s-a îndepărtat treptat de aceste idei esențialiste despre africani. Tranziția s-a produs pe măsură ce psihiatria, antropologia și psihologia au criticat tot mai mult modelele rasiale și civilizaționale ale culturii, în favoarea „psihiatriei transculturale”, care a impus o perspectivă mai sensibilă asupra bolilor mintale modelate de cultură.
Așadar, a avut loc cu adevărat epidemia de râs din Tanganyika? Fără îndoială. Dar întrebarea nu este dacă fenomenul a fost real, ci dacă eticheta durabilă de „isterie în masă” ne spune mai multe despre epidemie în sine sau despre imaginația celor care au încercat să o interpreteze. Povestea epidemiei supraviețuiește astăzi deopotrivă ca o curiozitate medicală și ca o aducere aminte a faptului că diagnosticele nu sunt niciodată libere de contextele istorice care le-au produs. Astăzi, cazul din anul 1962 rămâne un studiu de referință. El ne dovedește că bolile sociogenice în masă sunt reacții umane reale la un stres copleșitor, și nu defecte ale „iraționalității”, așa cum încerca să demonstreze vechea psihiatrie colonială.
(FAQ) Întrebări frecvente despre epidemia de râs din Tanganyika
Ce a declanșat, de fapt, epidemia de râs din Tanganyika în 1962?
A murit cineva din cauza râsului incontrolabil?
De ce specialiștii moderni resping diagnosticul de „isterie în masă”?
Cât a durat și câți oameni au fost afectați de epidemie?
Ce s-a mai descoperit în Istorie & Arheologie?
Ce a provocat declinul Egiptului antic: secetă, crize economice și invadatori străini
De ce societățile antice își îngropau morții acasă — și de ce au încetat
Laserele dezvăluie aproape 400 de structuri ascunse ale unei civilizații amazoniene care ar fi numărat milioane de oameni
De ce a fost declarată nevinovată Ioana d’Arc, la 25 de ani după execuția ei
