Românca din palatul „împăratului”: Gabriela Drâmbă, tânăra „vândută” de Ceaușescu dictatorului Bokassa

Gabriela Drâmbă, românca devenită soția dictatorului Jean-Bédel Bokassa, are o poveste de viață devenită unul dintre cele mai fascinante și controversate episoade din perioada Războiului Rece. Trimisă în Africa sub influența regimului condus de Nicolae Ceaușescu, tânăra a intrat într-o lume marcată de lux halucinant, crime și interese ascunse.

Avea în jur de 20 de ani, părul blond și o diplomă de traducătoare de franceză când a urcat în avionul spre Bangui. S‑a întors în România abia după 3 ani, ca fostă soție a unuia dintre cei mai temuți conducători ai secolului XX — un om care s‑a încoronat împărat după modelul lui Napoleon și pe care lumea avea să‑l rețină sub porecla de „împăratul‑canibal”. Povestea Gabrielei Drâmbă amestecă diplomația Războiului Rece, diamantele Africii Centrale și un mister care a rezistat aproape o jumătate de secol. Cât din ea este adevăr și cât legendă rămâne, până astăzi, o întrebare deschisă.

Omul căruia i‑a fost dată de soție

Jean‑Bédel Bokassa nu era un dictator oarecare. Fost locotenent în armata colonială franceză, a preluat puterea în Republica Centrafricană printr‑un puci în noaptea de Anul Nou 1965–1966, cumulând în mâinile sale funcțiile de președinte, prim‑ministru și ministru al Apărării. În 1976 s‑a autoproclamat împărat, iar un an mai târziu a organizat o încoronare de un fast halucinant, inspirată direct din ceremonia lui Napoleon Bonaparte: o coroană bătută cu diamante, o trăsură flancată de soldați costumați ca niște cavaleriști francezi din secolul al XIX‑lea și o factură de aproximativ 20 de milioane de dolari, într‑una dintre cele mai sărace țări de pe glob.

A fost înlăturat de la putere în anul 1979, printr‑un puci sprijinit de Franța, după ce regimul său a fost asociat cu un masacru al unor elevi care refuzaseră să poarte uniforme produse de o companie a uneia dintre soțiile sale. Reîntors din exil în 1986, a fost judecat pentru crimă, tortură, delapidare și canibalism. Pe 12 iunie 1987 a fost condamnat la moarte pentru crimele comise, dar achitat de acuzația de canibalism — pedeapsa avea să fie ulterior comutată, iar Bokassa a fost eliberat în 1993. Jean‑Bédel Bokassa a murit în 1996, în urma unui atac de cord, iar în 2010 a fost reabilitat postum.

Reputația sa de canibal — care l‑a făcut celebru în întreaga lume — nu a fost niciodată dovedită juridic. La proces, fostul său bucătar a susținut că ar fi pregătit feluri de mâncare din carne umană, însă fostul ministru de Interne a declarat că ancheta nu a găsit niciun cadavru. Acuzația a rămas, până astăzi, undeva între adevăr istoric și folclor sumbru. Tocmai în acest om s‑a „îndrăgostit” — sau a fost trimisă să se îndrăgostească — o tânără din București.

Diamante în schimbul fabricilor

Pentru a înțelege cum a ajuns o româncă în haremul unui despot african, trebuie privit contextul. În anii '70, România lui Ceaușescu construia o vastă rețea de relații economice în Lumea a Treia. În Africa Centrală — țară bogată în diamante, dar lipsită de infrastructură — România ridica fabrici, șosele, sisteme de irigații și efectua prospecțiuni geologice, fiind plătită, parțial, în pietre prețioase.

Relația dintre București și Bangui s‑a construit treptat, prin vizite oficiale reciproce de‑a lungul deceniului. Pe acest fundal de cooperare diplomatică s‑a țesut povestea Gabrielei. Cele mai multe relatări plasează momentul decisiv în jurul unei vizite a lui Bokassa la București, în 1973, când acesta i‑ar fi mărturisit lui Nicolae Ceaușescu că s‑a îndrăgostit de o frumoasă traducătoare româncă.

Aici începe și prima legendă: se spune că Bokassa, generos când era vorba de femei, i‑ar fi propus lui Ceaușescu un „schimb” — mâna Gabrielei contra a 10% din producția de diamante a țării sale. Detaliul a devenit emblematic pentru întreaga poveste, dar trebuie tratat cu prudență: nicio sursă oficială nu l‑a confirmat vreodată, iar el circulă, de decenii, mai degrabă ca element de folclor urban pentru a crea poveşti virale.

Viața în colivia de aur

Indiferent cum a început totul, în aprilie 1975 Gabriela Drâmbă a devenit cea de‑a 12‑a soție a lui Bokassa și Prima Doamnă a Republicii Centrafricane. A fost întâmpinată la Bangui de o escortă impresionantă și dusă la palatul prezidențial. Nunta, faraonică, a fost trăită aproape ca o sărbătoare națională.

În singurul interviu pe care l‑a acordat vreodată, Gabriela a descris însă nu un basm, ci o captivitate. „Nu l‑am iubit niciodată pe Bokassa, dar nu puteam evada. Eram păzită peste tot, zi și noapte”, a povestit ea. În casă, spunea, erau trei bone și niciun bărbat nu avea voie să se apropie, fiindcă soțul ei era extrem de gelos. Ieșirile se rezumau la dineuri de caritate și vizite oficiale, mereu cu Rolls‑Royce sau Mercedes și o gardă de motocicliști. Bokassa i‑ar fi construit chiar un palat înconjurat de un lac populat cu crocodili — imagine care a rămas în memoria colectivă ca simbol al întregii povești.

Din căsnicie s‑a născut o fetiță, Anne — alintată „Titina” —, pe care dictatorul o adora. Anne de Berengo Bokassa trăiește astăzi în Franța, departe de lumina reflectoarelor, și refuză orice contact cu presa.

Gelozie, acuzații și o evadare

Partea întunecată a poveștii Gabrielei ține tot de gelozia lui Bokassa. La procesul din 1987, foști membri ai gărzii sale ar fi relatat că, în 1977, dictatorului i‑ar fi ajuns la ureche zvonul că soția lui ar avea amanți; bărbații bănuiți ar fi fost arestați și uciși. Gabriela a respins categoric această versiune: „Este o minciună că a omorât bărbați pentru că aș fi avut vreo legătură cu ei. I‑am fost fidelă lui Bokassa.” Tot ea a negat și acuzațiile de canibalism aduse fostului soț: „Felul lui de mâncare preferat era vita cu legume africane. Nu mânca oameni.”

Căsnicia s‑a încheiat după 3 ani. Potrivit propriei mărturii, Gabriela a obținut divorțul abia după ce a amenințat că se sinucide, iar Bokassa a cedat de teama unui scandal diplomatic — urma să fie încoronat împărat și nu‑și putea permite o criză. „Soțul meu s‑a purtat foarte frumos. N‑a ridicat niciodată mâna la mine”, avea să spună ea mai târziu.

„Spioana” nu era o noutate: povestea celor două Martine

Acuzația că o femeie ar fi fost „plasată” lângă Bokassa pentru a‑l supraveghea nu era, de altfel, ceva nou — și tocmai de aceea povestea Gabrielei trebuie citită pe un fundal mai larg.

Cu mult înainte de a o cunoaște pe româncă, Bokassa luptase ca soldat în armata franceză în Indochina, unde, prin 1953, se căsătorise la Saigon cu o vietnameză, Nguyen Thi Hue, și avusese o fiică, Martine, pe care o lăsase în urmă. Devenit dictator, a pornit — cu ajutorul Franței — în căutarea ei. În noiembrie 1970, o „Martine” a zburat 11.000 de kilometri până la Bangui și a fost întâmpinată, la 4:30 dimineața, de Bokassa și de mii de oameni veniți s‑o aclame. O lună mai târziu, un ziar din Saigon dezvăluia că femeia și mama ei erau impostoare, iar adevărata Martine a fost găsită cărând saci de ciment de 50 de kilograme într‑o fabrică. Ministrul de Externe sud‑vietnamez ar fi glumit că existau „cel puțin alte 17 candidate” la rolul de fiică pierdută, după cum arată publicaţia Time.

În loc să se rușineze, Bokassa a adoptat‑o pe falsa Martine și a adus‑o la Bangui și pe cea adevărată; în 1973, cele două „fiice” s‑au căsătorit în aceeași zi, primind daruri identice ca să nu existe gelozie. Esențial pentru povestea noastră este însă reacția lui: Bokassa a acuzat atunci Franța că i‑a strecurat falsa fiică drept spioană. Exact aceeași suspiciune — o femeie trimisă de o putere străină ca să‑l supravegheze — avea să planeze, doar câțiva ani mai târziu, asupra Gabrielei.

Victimă sau „Mata Hari de România”?

Aici se află miezul misterului — și motivul pentru care povestea Gabrielei Drâmbă fascinează de decenii. Există nu două, ci trei versiuni complet diferite asupra rolului ei, iar adevărul stă, probabil, îngropat undeva între ele.

Prima este chiar versiunea Gabrielei: o tânără traducătoare nevinovată, forțată de Securitate să se mărite și ținută prizonieră într‑o colivie de aur, care a scăpat prin disperare.

A doua îi aparține lui Ion Mihai Pacepa, fostul șef adjunct al Departamentului de Informații Externe, care a defectat în anul 1978. În cartea sa „Orizonturi roșii”, Pacepa o numește „agent model” al Securității — o adevărată „Mata Hari de România” — și susține că ea ar fi fost plasată deliberat în patul lui Bokassa pentru a obține acces la minele de diamante. Potrivit lui Pacepa, operațiunea ar fi reușit: Bokassa ar fi acceptat în secret vărsarea a 10% din profituri într‑un cont elvețian, iar Gabriela ar fi fugit ulterior la Paris cu valizele pline de bijuterii.

Gabriela a negat întotdeauna această variantă, iar tăcerea ei de zeci de ani a alimentat și mai mult speculațiile.

A treia versiune nu vine nici din România, nici din cartea unui spion, ci de la fața locului. Jurnalistul italian Riccardo Orizio, care a vizitat Bangui și a stat de vorbă cu foști soldați din garda imperială, relatează în volumul Dear Tyrant o întâmplare petrecută la Villa Kolongo, reședința de la marginea capitalei: „concubina româncă” — pe care el o numește Gabriela Drimba (numele apare în grafii diferite în sursele străine) — ar fi fost surprinsă, alături de bona imperială Martine N'Douta, în compania unor soldați din garnizoană. Potrivit acelorași martori, N'Douta a fost ucisă pe loc, iar Gabriela — descrisă drept favorita lui Bokassa — s‑ar fi apărat acuzându‑l că o neglijează în favoarea celorlalte concubine. Bărbații implicați ar fi fost, în cele din urmă, uciși în închisoare. Este o relatare imposibil de verificat independent, dar care contrazice frontal mărturia ei și arată cât de departe poate ajunge adevărul de versiunea oficială.

Trei povești, așadar, care se exclud reciproc: victima neajutorată, spioana de elită și favorita prinsă în intrigile palatului. Niciuna nu a putut fi vreodată dovedită pe deplin, iar Pacepa însuși rămâne o sursă contestată, ale cărei dezvăluiri amestecă fapte verificabile cu pasaje imposibil de confirmat. „Tot ce s‑a spus până acum, tot ce s‑a scris a fost doar legendă”, le‑a transmis Gabriela jurnaliștilor care au căutat‑o. Poate că tocmai aceasta e concluzia cea mai onestă: adevărul despre ce s‑a întâmplat cu adevărat la Bangui s‑a pierdut, probabil, pentru totdeauna.

Diamantele care au doborât un președinte francez

Dincolo de Gabriela, există un fir care leagă întreaga ei poveste de marea istorie: diamantele. Legenda spune că ele au „cumpărat‑o”; Pacepa susține că, datorită ei, Bokassa ar fi acceptat în secret vărsarea unei părți din profituri într‑un cont elvețian. Indiferent cât adevăr se ascunde aici, diamantele lui Bokassa chiar au schimbat cursul istoriei — doar că la Paris.

În 1973, viitorul președinte francez Valéry Giscard d'Estaing, pe atunci ministru de Finanțe, a primit diamante în dar de la Bokassa. Șase ani mai târziu, pe 10 octombrie 1979, săptămânalul satiric Le Canard enchaîné publica o notă care dezvăluia că Giscard primise o plachetă de diamante de circa 30 de carate, estimată la 1 milion de franci ai vremii. Scandalul — rămas în istorie drept „Afacerea Diamantelor” — a contribuit la pierderea realegerii sale, în 1981. Și asta în condițiile în care chiar Franța lui Giscard îl răsturnase pe Bokassa printr‑o intervenție militară, cu doar câteva săptămâni înainte de dezvăluire.

Aceleași pietre care, în folclorul românesc, ar fi plătit o mireasă deveneau astfel, în Franța, moneda care a corupt și apoi a îngropat un președinte. Diamantele au fost, de la început până la sfârșit, adevăratul personaj principal al imperiului lui Bokassa — iar Gabriela, fie victimă, fie agentă, a fost prinsă în plasa lor.

Unde este astăzi

Femeia din jurul căreia s‑a țesut unul dintre cele mai neobișnuite episoade ale istoriei recente trăiește acum discret în zona Bucureștiului, ocupându‑se de afaceri imobiliare. Publicații celebre din lume — de la New York Times la Paris Match — au încercat de‑a lungul anilor să‑i cumpere povestea; ea a refuzat, păstrând până și vârsta drept secret. La începutul anului 2026, numele ei a revenit pe scurt în presă, după ce locuința sa de lângă Snagov a fost ținta unui jaf.

Dincolo de senzațional, povestea Gabrielei Drâmbă rămâne un caz fascinant despre felul în care faptul istoric și legenda se împletesc până nu mai pot fi despărțite. A fost ea un pion sacrificat de un regim cinic sau o jucătoare abilă într‑un joc al diamantelor și al puterii? Singura persoană care cunoaște cu adevărat răspunsul a ales, de o jumătate de secol, tăcerea.