Ioan Slavici, trimis la închisoare de 5 ori pentru ce a scris: „iubirea de oameni şi de pace a hotărât faptele mele”

În 1919, un bărbat de 71 de ani a ieșit pe poarta închisorii Văcărești pentru o singură zi. Nu era o eliberare. Era o permisie, obținută ca să ajungă la nunta fiicei sale, Fulvia. Lângă el, tot timpul, un agent al Siguranței.

A doua zi, la ora 7 dimineața, același agent l-a dus înapoi în celulă. Bărbatul era Ioan Slavici, unul dintre cei mai cunoscuți scriitori și jurnaliști români ai vremii. Însă, dincolo de moștenirea sa literară, biografia sa ascunde un paradox istoric grav: închisorile prin care a fost purtat Ioan Slavici reprezintă prețul plătit de un jurnalist incomod, acuzat de trădare de două tabere opuse.

Agentul fusese discret, iar Slavici s-a simțit dator să mulțumească pentru asta în scris:

„Ei, bine! Dl Buzdugan nu era numai ministru, ci totodată şi om: ziua următoare la oara trei după-amiază a venit un agent al Siguranţei şi m-a însoţit pân-acasă, ca să mă gătesc de nuntă. M-a însoţit apoi şi la biserică şi de acolo la casa unde urma să se ţie nunta, iar în ziua următoare, la ora 7 dimineaţa, m-a dus la Văcăreşti”

Învoirea fusese mult mai scurtă decât cea primită cândva la Vác, când ieșise două săptămâni și sărbătorise nașterea unuia dintre copii. Aceeași biografie, două închisori, două state, două regimuri. Întrebarea care rămâne suspendată e cum ajunge un scriitor să fie închis de toată lumea. Considerat agitator pro-român de autoritățile maghiare și spion german de către statul român, Slavici a fost privat de libertate exclusiv pentru ideile politice și editoriale pe care a refuzat să le cenzureze.

Originile și primele controverse: „agitator” maghiar sau spion german?

Ioan Slavici s-a născut într-o modestă familie de țărani români din localitatea arădeană Șiria. Atitudinea politică i-a atras numeroase neplăceri din partea autorităților, care l-au categorisit ba „agitator” al românilor ardeleni, ba agent vândut intereselor nemțești.

A fost acuzat de trădare de puterea politică și de reprezentanții guvernamentali din Cluj, Budapesta și București. A intrat în dispute nu doar cu oameni politici, ci și cu scriitori: printre adversari s-au numărat Ion I. C. Brătianu, Octavian Goga și Nicolae Iorga.

I-au fost aproape Mihai Eminescu și Tudor Arghezi. Cu acesta din urmă a stat 11 luni în pușcăria Văcărești.

Redactor la Timpul în București și, mai apoi, fondator al Tribunei din Sibiu, Slavici a fost și un jurnalist renumit. În urma articolelor sale a fost închis de cinci ori: în Austro-Ungaria, ca presupus naționalist român, și în România, ca presupus spion austro-ungar. Experiența a devenit carte — lucrarea memorialistică „Închisorile mele”, publicată în 1920.

Istoricul Lucian Boia a constatat că, dacă la scriitori precum Liviu Rebreanu sau Mihail Sadoveanu se constată un ușor deficit de caracter, necazurile lui Slavici se trag, s-ar putea spune, dintr-un surplus de caracter.

Susținător al Regelui Carol I, Slavici a fost purtat o bună parte a vieții prin tribunale și pușcării, etichetat drept trădător atât de autoritățile austro-ungare, cât și de cele românești. Către sfârșitul vieții a fost tratat ca spion al germanilor în România.

Revolta de la Păuliș (1873): primul conflict cu administrația din Transilvania

Prima dată a fost luat la ochi de administrația maghiară din Transilvania în primăvara anului 1873. A fost revolta de la Păuliș, soldată cu fuga oficialilor pe una din ferestrele clădirii asaltate de mulțime.

Câțiva săteni au fost condamnați. Slavici, devenit un fel de avocat al răsculaților, a fost doar avertizat. Pleacă de la Arad și se stabilește la Oradea. În polemica declanșată acolo, în toamna lui 1873, Slavici se definește ca jurnalist politic. De aici încolo, tot ce scrie va avea consecințe judiciare.

Fuga la București (1874) și dezvăluirile incomode din ziarul „Timpul”

Slavici începuse să militeze pentru drepturile românilor din Transilvania, cu atât mai mult cu cât stăpânirea maghiară, odată cu realizarea dualismului, se înăsprea. Articolele lui erau mușcătoare și acide la adresa împăratului și a autorităților.

În 1874, hărțuit de autoritățile austro-ungare, fuge la București și se angajează, în același an, la ziarul „Timpul”, unde îi are colegi pe Eminescu și Caragiale. Este perioada în care publică condițiile rușinoase — prin falsificarea unor acte — ale alipirii Bucovinei la Imperiul Habsburgic, după niște documente procurate cu mari riscuri de Eudoxiu Hurmuzachi.

Raportul spionajului austro-ungar: Slavici, vizat pentru susținerea românilor

După aceste dezvăluiri, soarta lui e pecetluită la Viena. Un raport al unui agent austro-ungar din Transilvania, trimis șefului său din capitala imperiului, baronul von Teschenberg, îl descrie cu precizie de fișă de urmărire:

„Bănuit de agitaţie este şi Ioan Slavici, din Vilagos, comitatul Arad, 36-38 de ani, din 1874 în România, publicist, scriitor şi profesor la Elena Doamna. Deţine circa 40.000 de franci avere şi este prieten cu Maiorescu. Cu toate acestea, a fost redactor la «Timpul». Tendinţa sa este eliberarea românilor din Ardeal şi Banat”

Poziția lui era însă mai complicată decât o rezumă raportul. Într-un articol, Slavici scria:

„în trecerea vremurilor grele care au urmat a străbătut temerea că acea Împărăţie Habsburgică, în care e loc şi pentru români, nu se mai reiveşte. Ba nu sunt puţini nici cei ispitiţi de gândul că împăratul s-a unit cu maghiarii, vrea ca ei să stingă pe români de pe faţa pământului ungar şi-i ajută în lucrarea lor de distrugere”

De ce a fost închis Ioan Slavici? Cinci procese și o pedeapsă la Vác

Ajunge, în cele din urmă, să fie considerat spion al românilor în Transilvania. E târât prin tribunale exact pentru articolele prin care apăra drepturile românilor.

Cronologia judiciară, pe scurt:

• februarie 1885 — este închis, dar eliberat de curtea cu jurați;
• 1886 — trei procese; este amendat și face trei zile de închisoare;
• 1888 — la al cincilea proces este condamnat la un an de închisoare și amendă, pentru trădare și agitație;
• pedeapsa din 1888 este ispășită integral, în închisoarea ungurească de la Vác.

Presiunea nu s-a oprit la sala de judecată. Până și românii din Transilvania au fost întorși împotriva lui: era un spion care trebuia alungat, susțineau autoritățile austro-ungare.

Criticul Szabo spicuiește, în „România Literară”, din memoriile scriitorului:

„S-au pus în mişcare toate mijloacele spre a mă face să mă satur, să mă dizgust, spre a-mi face viaţa nesuferită, pentru ca să-mi adun «catrafusele» şi să plec. Chiar pe nevastă-mea s-au încercat s-o monteze ca să-mi facă şi mizerii casnice, din care nu pot scăpa decât plecând de aici. Denunţuri s-au făcut contra mea, insinuări s-au pus în circulaţiune, cele mai infame insulte la adresa nevestei mele s-au colportat, ba chiar şi scrisorile ni s-au desfăcut la poştă, ca să deie pe faţă secretele, pe care nu le am”

Arestat în România (1916): cum a devenit Slavici suspect de spionaj german

În preajma Primului Război Mondial, cel mai probabil în 1911, Slavici se stabilește în România, în Regat. Culmea vine imediat: după ce fusese considerat spion al românilor de austro-ungari în Transilvania, devine, pentru autoritățile de la București, spion al germanilor.

Motivul stă în convingerile lui, greu de încadrat în tabere. Critica autoritățile maghiare, dar era atașat de împăratul austriac. Era împotriva alianței cu rușii și susținător al lui Carol I, care dorea o alianță cu Puterile Centrale.

Suspiciunile cresc după ce începe să conducă ziarul „Ziua” din București, finanțat de germani. Odată cu intrarea României în război, în 1916, de partea Antantei, Slavici este arestat și de români, pentru spionaj.

Este închis la fortul Domnești. Manuscrisele îi sunt luate și pierdute, iar el este umilit și jignit. Eliberat la scurt timp, lucrează în timpul ocupației germane la ziarul „Gazeta Bucureștilor”.

Acolo critică atitudinea de apropiere a României de Rusia — considerată cel mai mare adversar al românismului — și susține că ar fi fost mai bună alianța cu Germania. Îl critică și pe regele Ferdinand, despre care spunea că este sfătuit de „Minciună”, „Clevetire” și „Prostie”, și sublinia că, dacă Prusia și Austria nu ar fi oprit expansionismul Rusiei, Țările Române ar fi avut soarta Basarabiei.

Procesul ziariștilor (1919): ce nu a putut mărturisi în fața Curții Marțiale

După război este acuzat din nou de spionaj și trădare și, pentru articolele sale, condamnat iar la pușcărie. În 1919, la 71 de ani, face un an de închisoare la Văcărești. Din acel an vine și permisia de o zi pentru nunta Fulviei.

După încheierea procesului ziariștilor din 1919, Slavici a suferit mult pentru că nu a putut să spună completului de judecată și lumii întregi ce credea el cu adevărat. A făcut-o în paginile de memorialistică:

„Mă ştii că eu n-am fost niciodată germanofil, nici maghiarofil, ba nici chiar românofil; este iubirea de oameni şi de pace ceea ce a hotărât faptele mele. Pornind din convingerea că bine din punctul de vedere social nu poate fi decât ceea ce rezultă din fireasca desfăşurare a lucrurilor, eu am fost totdeauna de părere că războiul e împotriva firii omeneşti, o-njosire morală care nu li se poate ierta decât celor nevoiţi a-şi apăra viaţa. Vei întreba, poate, de ce n-am spus-o aceasta în faţa Curţii marţiale. Pentru că eram cu minte. Dac-o făceam, eram osândit la moarte”

Calcul de supraviețuire, mărturisit ca atare. În contextul geopolitic tensionat al Primului Război Mondial, poziția sa strict pacifistă și refuzul de a susține necondiționat entuziasmul militar al vremii au fost interpretate de Tribunalul Militar drept acte de înaltă trădare, un tipar aplicat adesea intelectualilor incomozi.

Ultimii ani la Panciu (1925)

Persecutat și în Transilvania, și în Muntenia, dezamăgit și foarte bătrân, Ioan Slavici se retrage la fiica sa, Maria, care locuia la Panciu. Moare acolo la 17 august 1925.

Mormântul îi rămâne în cimitirul bisericii „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” din orașul vrâncean. Aproape nouă decenii mai târziu, în vara anului 2014, Valentin Bot, primarul comunei Șiria, a venit la Panciu și s-a întâlnit acolo cu primarul orașului.

Ștefan Aga, preotul paroh al bisericii, l-a condus pe primarul din Șiria la mormântul scriitorului și a evocat istoria ultimilor ani petrecuți de Ioan Slavici la Panciu, în casa fiicei sale.

La finalul întâlnirii, cei doi primari au pus câte o lopată din pământul aflat la mormânt într-o raclă. Racla a fost amplasată la baza unui monument ridicat în memoria scriitorului în localitatea în care s-a născut.

Ce se păstrează la Șiria

La Șiria există în prezent un muzeu memorial închinat scriitorului, inaugurat în 1960. Muzeul prezintă momente din copilăria lui Ioan Slavici, din anii de școală primară petrecuți la Șiria, apoi din anii studiilor de la Arad, Timișoara, Budapesta și Viena.

Sunt păstrate acolo și obiecte care i-au aparținut:

• biroul său de lucru;
• mobila locuinței sale de la București;
• manuscrise;
• fotografii;
• acte;
• ediții din operele sale.

Manuscrisele luate la fortul Domnești, în schimb, s-au pierdut.

Bărbatul dus înapoi la Văcărești la ora șapte dimineața nu era acolo pentru o crimă, o fraudă sau o conspirație dovedită. Era acolo pentru ce scrisese — la Oradea, la Timpul, la Tribuna, la Ziua, la Gazeta Bucureștilor. Un imperiu și un regat au ajuns, pe rând, la aceeași concluzie despre el, fiecare din motive opuse.

Iar el a lăsat singura explicație care le contrazice pe toate: nu germanofil, nu maghiarofil, nici măcar românofil. Doar convins că războiul e împotriva firii omenești — și destul de cuminte cât să nu spună asta în fața Curții Marțiale. Istoria închisorilor prin care a trecut Ioan Slavici rămâne mărturia documentară a unui om care, confruntat cu interesele a două state distincte, a preferat condamnarea judiciară în locul compromisului editorial.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU