Cunoscuți astăzi drept ruși lipoveni, aceștia descind din comunitățile de vechi credincioși care au refuzat o reformă bisericească acum aproape 400 de ani.
În Rusia secolului al XVII-lea, câțiva oameni au ales să ardă de vii. Nu într-un război, nu ca pedeapsă a vreunei instanțe. Ci pentru a nu accepta ca semnul crucii să fie făcut cu trei degete în loc de două.
Pare o nimica toată. Un gest, o silabă schimbată într-o rugăciune, o „aleluia” rostită de trei ori în loc de două. Și totuși, pentru o parte a poporului rus, aici trecea linia dincolo de care viața însăși devenea negociabilă. Istoria lor nu este doar o lecție despre rezistența religioasă a vechilor credincioși, ci și o explicație vie a felului în care o minoritate a reușit să-și conserve identitatea, limba și cultura intacte pe teritoriul României.
Urmașii celor care au ales cealaltă cale — fuga, nu flacăra — trăiesc și astăzi în România, la Botoșani și de-a lungul Deltei Dunării. Ca să înțelegi de ce sunt aici, trebuie să te întorci la clipa în care o reformă a rupt Biserica Rusă în două.
O „corecție” care a despărțit o lume
Totul începe în anul 1654. Patriarhul Nikon al Rusiei voia să reformeze Biserica. Observase diferențe față de ritualul ortodox grecesc și își propusese să uniformizeze după modelul acestuia textele și slujbele rusești.
Văzute de departe, schimbările par mărunte. S-a intervenit chiar și într-o frază din crez. Înainte, credincioșii rosteau:
„şi în Duhul Sfânt, Adevăratul Domn şi Făcător de Viaţă”
Nikon a hotărât să devină:
„Şi în Duhul Sfânt, Domnul, de Viaţă Făcătorul”
Restul „corecțiilor” ținea de gesturile și cântările care structurau fiecare slujbă. Pentru rusul de rând, tocmai ele erau bulversante — o îndepărtare de la tradiție și de la credința adevărată.
Iată ce s-a schimbat, concret:
- Semnul crucii: din gestul tradițional rusesc cu două degete, simbolizând dualitatea divină și umană a lui Hristos, s-a trecut la trei degete împreunate, reprezentând Sfânta Treime.
- Procesiunile: trebuiau să se deplaseze în sens invers acelor de ceasornic, nu în sensul lor.
- „Aleluia”: rostită de trei ori, în loc de două.
- Prescurile: s-a modificat numărul folosit la slujbă.
Decretele par minore privite acum. Reacția, în schimb, a fost enormă.
De ce au fugit din Rusia: prigoana rascolnicilor și rugul
Toți cei care s-au opus reformelor lui Nikon au declanșat ceea ce istoria cunoaște drept Raskol (Marea Schismă a Bisericii Ruse). Acești staroveri (vechi credincioși) au fost numiți peiorativ rascolnici — schismatici — și aspru pedepsiți. Au fost arși de vii, torturați, lăsați fără agoniseală.
Nu au fost iertați nici boierii, nici înaltele fețe bisericești, precum Makarie de Novgorod sau faimoasa boieroaică Morozova. Iar lucrurile s-au complicat și mai mult sub Petru cel Mare, care le cerea rușilor să trăiască după model occidental, să renunțe la moda tradițională și la bărbi.
Pentru staroveri (vechii credincioși), barba nu era un simplu accesoriu, ci însăși dovada că omul este creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Ca să-i forțeze, țarul Petru cel Mare a instituit în anul 1698 o bizară «taxă pe barbă»: cei care refuzau să se radă erau obligați să plătească un bir uriaș și să poarte la gât o monedă specială din cupru pe care scria «Barba este o povară inutilă». Această umilință absolută a fost scânteia care a transformat fuga lipovenilor într-un exod în masă.
Torturile, prigoana și avântul acesta de reforme au fost prea mult. Unii credincioși și-au dat singuri foc decât să se supună noii slujbe. Alții au lăsat totul în urmă și au plecat în pribegie spre marginile Imperiului Rus, unde se puteau închina liber — doar ca să-și păstreze tradițiile.
Drumul spre Moldova
În secolul al XVIII-lea, o parte dintre ei au ajuns în Principatele Române, în Moldova și în Dobrogea. În Moldova s-au așezat comunități de ruși rascolnici, mai ales pe teritoriul de astăzi al județelor Suceava, Galați, Vaslui și Botoșani. Sunt ruși get-beget, urmașii schismaticilor din secolul al XVII-lea.
La Botoșani, lipovenii — numiți așa, se presupune, după un lider al lor, Filipov — s-au așezat la marginea orașului. Locul e cunoscut și azi drept mahalaua lipovenească, și nu a fost ales întâmplător: avea suprafețe bune de teren pentru agricultură, dar și zone mlăștinoase.
Astăzi, în județul Botoșani se află una dintre cele mai importante comunități de lipoveni din România, după cea din Dobrogea.
Peștele și legumele — un brand lipovenesc
Lipovenii au practicat și comerțul, mai ales cu alte comunități de ruși rascolnici din România de atunci. Duceau din Botoșani grâne și aduceau de la Galați pește.
Așa au devenit principalii furnizori de trufandale, verdețuri și pește ai piețelor din nordul Moldovei. Peștele și legumele s-au transformat într-un adevărat brand lipovenesc, mai ales la Botoșani, unde Piața Centrală era dominată de produsele lor.
Dincolo de legumicultură, munca lor acoperea un evantai larg: amenajări hidrografice, apicultură, pomicultură, frânghierie. Un membru important al comunității, Pavel Iacovlov, a pus la Botoșani, în secolul al XIX-lea, o industrie care l-a făcut faimos în toată țara și peste hotare. Comerțul le aducea venituri consistente.
Celălalt capăt de țară — Slava Rusă
La sute de kilometri spre sud, în județul Tulcea, turistul care se apropie de satul Slava Rusă („Glorie rusească”), parte a comunei Slava Cercheză, și-ar putea pune întrebări despre legăturile așezării cu Rusia. Un indicator rutier care traduce numele în rusă și o cruce ortodoxă uriașă risipesc repede orice îndoială.
Slava Rusă este una dintre puținele așezări din estul îndepărtat al României populate de etnici ruși lipoveni, a căror prezență de-a lungul Deltei Dunării vine din aceeași ruptură cu autoritățile bisericești rusești, petrecută în urmă cu aproape 400 de ani. Aproximativ 23.000 de lipoveni de etnie rusă au rămas astăzi în România.
Coasta de nord-est — pe atunci regiune de graniță a Imperiului Otoman — a fost aleasă de strămoșii lor pentru bogăția zonelor de pescuit și pentru mlaștini, unde, spun ei, „era ușor de ascuns” dacă vreun mercenar trimis de țar ar fi venit după disidenți. Izolați în acest labirint de stuf și apă, lipovenii au trebuit să se adapteze rapid pentru a supraviețui. Așa au inventat și perfecționat lotca lipovenească — acea barcă din lemn lungă, curbată și cu un design asimetric perfect calculat pentru a tăia valurile și stufărișul. Ceea ce astăzi este simbolul turistic absolut al Deltei Dunării a fost, la origine, instrumentul de supraviețuire al unei comunități prigonite.
Chiar și originea numelui e nesigură. E posibil ca lipovenii vechi credincioși din România să-și fi luat titlul de la a doua silabă a lui Filip — fiul unui proeminent vechi credincios despre care se spune că a condus grupul de disidenți ruși emigrați în ceea ce este acum România.
O lume care n-a apus
În unele locuri, ai senzația că ai pășit într-o altă epocă. Membrii comunității vorbesc o rusă cu accente puternice, care amintește de ucraineană. În realitate, membrii comunității nu vorbesc doar un dialect cu accente de ucraineană, ci o limbă «înghețată» în timp. Lipovenii din România vorbesc o limbă rusă din secolul al XVII-lea, conservată aproape intactă. Când lingviștii sau cetățenii ruși moderni ajung în satele lor, au adesea șocul de a auzi o limbă «de muzeu», vorbindu-se pe ulițe exact ca pe vremea Țarului Aleksei Mihailovici — o veritabilă mașină a timpului fonetică, unică în Europa. Iar de Paștele ortodox, lipovenii se salută între ei, la fel ca românii, cu „Hristos a înviat”, la care se răspunde „Adevărat, a înviat”.
În Duminica Paștelui se adună la biserică pentru o ceremonie de câteva ore, încheiată cu binecuvântarea ouălor colorate și a unei pâini asemănătoare unei prăjituri, cunoscută sub numele de Cozonac, pe care femeile lipovene o coc cu o zi înainte.
Uneori e imposibil să porți o conversație din cauza clopotelor. Pe tot parcursul Săptămânii Sfinte, clopotnițele sunt deschise oricui e destul de îndrăzneț să urce și să tragă clopotele, ca să sărbătorească Învierea.
Originile exacte rămân vagi. Mulți spun că se trag din cazacii ruși din regiunea Volga, în sudul Rusiei. Un marinar pensionar din satul de coastă Sarichioi o spune simplu: „Suntem marinari. Ocupația noastră principală a fost întotdeauna pescuitul”.
Cei care n-au ales focul au ales apa — Delta, pescuitul, mlaștinile care i-au ascuns. Patru secole mai târziu, crucea făcută cu două degete, Crezul cel vechi, salutul pascal și clopotele trase de mână se aud în continuare pe malurile Dunării. Ceea ce părea o schimbare măruntă nu fusese niciodată măruntă; era totul. Iar acel „totul” pe care unii au fost gata să-l apere prin flăcări, iar alții l-au dus cu ei în pribegie, se roagă și astăzi, viu, la Botoșani și la Slava Rusă.
Comunitatea de lipoveni din România rămâne, astfel, o capsulă a timpului, demonstrând că adevărata casă a unui popor nu este mereu un teritoriu, ci credința pe care refuză să o piardă.
(FAQ) Întrebări frecvente despre istoria și tradițiile rușilor lipoveni
De ce se numesc „lipoveni” și de unde provine acest nume?
Care este diferența dintre lipoveni și rușii ortodocși obișnuiți?
Unde se află cele mai mari comunități de lipoveni din România?
Ce legătură există între rușii lipoveni și barca tradițională „lotca”?
Ce mai e nou în Cultură şi Societate?
Copiii invizibili ai Sudanului: născuți în timpul războiului, fără identitate legală
Imaginile din satelit arată cum Rusia câștigă cursa pentru Arctica, în timp ce SUA încearcă să recupereze terenul pierdut
Oamenii trăiesc mai mult, dar petrec tot mai mulți ani în stare de sănătate precară
Consumul de alcool în timpul sarcinii a crescut semnificativ în SUA în ultimul deceniu
