Spionii CIA și uraniul secret din Apuseni: cum au săpat sovieticii munții României sub paza pistoalelor-mitralieră

În iarna lui 1954, un raport intern al Agenției Centrale de Informații din SUA (CIA) descria o scenă pe care puțini români aveau să o vadă vreodată cu ochii lor. În Munții Apuseni, pe drumuri controlate de patrule armate, soldați sovietici cu pistoale-mitralieră PPsh M41 — „balalaici”, în vorbirea locului — păzeau intrările unor mine în care nimeni din afara echipei nu avea voie să pătrundă. Camioanele plecau încărcate, sigilate, sub escortă. Nimeni din zonă nu știa exact unde se duceau. CIA știa: spre URSS. Operațiunea purta numele de cod Sovrom Kvartit (Sovromcuarțit), iar mineritul uraniului din Apuseni a alimentat, între anii 1952 și 1960, programul nuclear sovietic — totul reconstituit astăzi din rapoartele CIA desecretizate.

E doar începutul unei povești pe care arhivele desecretizate o reconstituie bucățică cu bucățică, document cu document. În 8 ani, România a livrat URSS aproximativ 18.000 de tone de uraniu metal — o cantitate decisivă în primii ani ai cursei nucleare. Costul uman, în deținuți politici și mineri expuși radiațiilor, nu a fost niciodată recunoscut oficial în epocă.

Documentul care a scos operațiunea la lumină

Raportul CIA din 27 decembrie 1954 descrie operațiunea în termeni reci, cu detalii care lasă puțin loc echivocului:

„Un mare proiect de exploatare a uraniului în Munţii Apuseni este condus de ingineri şi tehnicieni sovietici, asistaţi de muncitori români. Minele sunt păzite îndeaproape de soldaţi sovietici înarmaţi cu „balalaici" (termenul român pentru pistoalele mitralieră sovietice PPsh M41). Muncitorii locuiesc în apropierea satelor, în aşezări coordonate de trupe sovietice şi sunt ţinuţi izolaţi de zonele din împrejurimi. Acest proiect este angajat doar în minerit şi extracţia uraniului, nefiind alte facilităţi locale de procesare şi rafinare. Minereul este încărcat în camioane şi sigilat şi trimis, sub paza armată a sovieticilor, în URSS"

Operațiunea avea numele sub care va figura ulterior în istorie: Sovrom Kvartit, cunoscută și ca Sovromura sau Sovromcuarțit. O societate mixtă româno-sovietică, înființată la începutul anilor 1950 pentru a alimenta programul nuclear militar al Moscovei. Pe hârtie, un parteneriat. În realitate, o evacuare metodică de resurse strategice, profund păguboasă pentru România. «Sovromurile» erau societăți mixte româno-sovietice create după Convenția de Armistițiu din 1944, prin care România plătea Moscovei 300 de milioane de dolari ca despăgubiri de război — adesea sub forma resurselor strategice extrase pe teritoriul propriu.

Prospecțiile sovietice și o mărturie de la fața locului

Înainte de instalarea operațiunii la scară mare, în Apuseni sosiseră echipele de prospectare. Inginerul Petru Olosu, martor direct la una dintre aceste vizite, la mina Stănija, a descris ulterior modul de lucru:

„În anul 1951, echipe sovietice, autorizate de autorităţile române, au intrat în toate galeriile accesibile din zonă (multe erau însă surpate), cu aparatură specială pentru detectarea uraniului. Nici o persoană din afara echipei nu a fost admisă să intre în mină cu echipa sovietică. Nu cunoaştem rezultatul prospecţiunii acesteia, şi ne îndoim că autorităţile române le-ar fi aflat vreodată!"

Detaliul e crucial. Nici autoritățile române nu cunoșteau, în multe cazuri, rezultatele rapoartelor sovietice. Țara furniza solul, oamenii, paza locală. Datele plecau peste graniță.

Unde a fost mina de uraniu de la Băița Plai

Cel mai important zăcământ de uraniu a fost identificat la Băița, în județul Bihor. Locul nu era ales la întâmplare. Fuseseră aici, în trecut, mine de aur și argint. În anii 1950 funcționa o exploatare de molibden și bismut, a cărei producție lua deja drumul Uniunii Sovietice.

Un al doilea raport CIA, din 24 iunie 1955, fixează coordonatele logistice ale operațiunii:

„Uraniul este extras de la Băiţa, la aproximativ 20 de mile în sud-estul oraşului Beiuş, raionul Beiuş, regiunea Oradea din România. Uraniul este transportat în camioane în gara Ştei, la aproximativ 12 mile sudest de Beiuş de unde este transportat cu trenul spre o destinaţie necunoscută"

Destinația „necunoscută" era, evident, URSS. Iar gara Ștei — orașul care, în acei ani, purta numele Dr. Petru Groza — devenise un nod-cheie al transportului radioactiv. Minereul era măcinat acolo înainte de a urca în vagoane.

Cine săpa în munte

Forța de muncă era amestecată — și aici se află unul dintre cele mai tulburătoare aspecte ale operațiunii. Același raport CIA explică:

„Angajaţii din mina de uranium sunt atât muncitori „liberi", cât şi recrutaţi în trupele D.R.M. (Direcţia Rezervelor de Muncă). Muncitorii liberi sunt printre cei mai bine plătiţi din România, iar cei din trupele D.R.M. sunt luaţi în armată dintre cei cu o „origine socială nesănătoasă", care sunt consideraţi nedemni de încredere şi nu pot servi în unităţile regulare de armată"

Mii de oameni au lucrat în carierele deschise și apoi în galeriile care se întindeau pe zeci de kilometri, sub trei județe: Bihor, Alba, Arad. Un raport recent al Federației Naționale Mine Energie descrie scena așa:

„S-a exploatat în carieră deschisă, într-un ritm ametiţor, probabil pe vremea aceea apprând şi expresia: oricând din munţi el face-o vale. Într-adevăr, începând de la trei kilometri de Băiţa Plai, e vizibilă ilustrarea materială a acestei expresii. S-a lucrat cu soldaţi şi deţinuţi politici şi cu ţăranii din Apuseni, uluiţi de salariile (pentru ei imense) oferite"

Riscurile radiologice nu erau comunicate muncitorilor. Ani mai târziu, pietre cu conținut ridicat de uraniu aveau să fie identificate în fundațiile unor case din zonă — semn că minereul circulase nesupravegheat dincolo de galerii.

Țăranii din Apuseni veneau pentru bani. Soldații veneau pentru că li se ordona. Deținuții politici nu aveau de ales.

Cine erau, de fapt, soldații D.R.M.

Un raport CIA din 15 noiembrie 1955 intră în detalii care, recitite azi, par dintr-un roman:

„Uniformele lor erau ca ale altor ramuri din serviciul militar, cu excepţia faptului că aveau culoarea gri-verzui deschis şi în locul bocancilor înalţi, membrii D.R.M. purtau bocanci de piele aspră, până la glezne, cu ciorapi albi. Instruirea lor era limitată şi ei munceau în construcţii la unităţile militare, lucrau la Canalul Dunăre – Marea Neagră, în minele de uraniu de la Băiţa etc. Îşi putau completa stagiul militar în trei ani la D.R.M. Oviţerii organizaţiei erau membrii de partid sau specialişti, foarte puţini având intstruire de ofiţeri. În general, membrii trupelor proveneau din foste familii înstărite, de moşieri, foşti avocaţi sau oameni de afaceri etc., numiţi cghiaburi, care nu puteau fi primişi în armată şi erau trimiţi în detaşamentele de muncă pentru a-şi completa stagiul militar. Veniturile ofiţerilor D.R.M. erau foarte bune, iar soldaţii erau plătiţi ca muncitori. Ofiţerii puteau demisiona când voiau. Şeful D.R.M. era un colonel, chiabur cu multe legături, care în ciuda faptului că era cunoscut ca anti-comunist, şi-a putut păstra poziţia"

O categorie aparte de „cetățean", deci: copii de moșieri, foști avocați, urmași de oameni de afaceri. Considerați nedemni de uniforma regulată, dar suficient de buni pentru galerii și pentru șantierul Canalului Dunăre–Marea Neagră. Stagiul militar dura trei ani. Sfârșitul lui depindea, în multe cazuri, de plămâni.

15.000 de deținuți politici la Carașova

În toamna lui 1956, un alt document CIA — datat 10 octombrie 1956 — dezvăluie amploarea reală a operațiunii:

„Toate companiile Sovrom au fost dizolvate, cu excepţia „Sovrom Quartit", care a fost înfiinţată printr-un decret secret în 1949, pentru exploatarea pehblendei (n.r. mineral radioactiv întrebuinţat ca minereu pentru extragerea uraniului) la Caraşova (15 kilometri de Reşiţa), Băiţa şi regiunea Bihor. La minele de uraniu din caraşova sunt angajaţi 15.000 de oameni, toţi deţinuţi politici. Organizarea şi managementul exploatării sunt compuse din personal civil sovietic, în timp ce munca şi paza sunt realizate de români"

Circa 15.000 de deținuți politic. Într-un singur amplasament. Sub conducere sovietică, dar păziți de români — un detaliu care spune, fără cuvinte, cât de mult se modificase echilibrul de putere în câțiva ani.

Prospecțiile au continuat, cu meticulozitate. Conform unui document CIA din 21 septembrie 1962, după anul 1957 explorările se mutaseră în Ciudanovița, Liscava, Băița, Gîrda și Făgăraș. Se lucra aproape opt luni pe an, doar în sezonul uscat. În 1956, paza era asigurată de trupele sovietice. Din anul 1957, ștafeta era preluată de Securitate.

1961: cotitura tăcută și exploatările pur românești

Din 1961, România oprește livrările de uraniu către vecinul de la răsărit. Nu și exploatarea propriu-zisă. Începe o eră nouă: uraniul rămâne în țară.

Între anii 1963 și 1968 sunt identificate zăcămintele din Carpații Orientali — la Crucea, Brotușana și Grinţieş. La începutul anilor 1970 apar întreprinderi de stat noi:

• Întreprinderea Metalelor Rare București
• Întreprinderea minieră Banatul – Oravița
• Întreprinderea Minieră Bohor Dr. Petru Groza (orașul Ștei)

În anul 1978 intră în funcțiune Uzina de concentrare hidrometalurgică a uraniului de la Feldioara. Cinci ani mai târziu, în 1983, este pus în funcțiune zăcământul Crucea, plasat de sursă, de această dată, în Carpații Occidentali.

Sfârșitul lent al unei epoci

În Banat, cea mai cunoscută mină de uraniu fusese deschisă la Ciudanovița, în Caraș Severin. A rezistat până la mijlocul anilor 1990, dar nu a atins niciodată amploarea exploatărilor din Apuseni.

Cea mai importantă mină rămasă în Bihor a purtat un nume cu greutate simbolică: Avram Iancu. În anii regimului comunist, aici lucrau 4.000 de oameni. Mina și-a încetat activitatea în anul 1998. Până în 2009, toate exploatările din Bihor s-au închis definitiv. Singura instalație de procesare care funcționează astăzi este Uzina de la Feldioara, județul Brașov, intrată în funcțiune în anul 1978 — moștenire industrială a epocii Sovrom rămasă activă.

Soldații sovietici cu „balalaici" plecaseră de mult. Trenurile către URSS nu mai porneau din Ștei. Galeriile săpate de țărani din Apuseni, de soldați D.R.M. cu bocanci de piele aspră și ciorapi albi, de mii de deținuți politici fără nume în documente — toate s-au închis, una câte una.

Munții au rămas. Cicatricile, materiale și simbolice, la fel. Iar în arhivele CIA, rapoartele datate decembrie 1954, iunie 1955, noiembrie 1955, octombrie 1956 și septembrie 1962 continuă să spună o poveste pe care, multă vreme, nici măcar autoritățile române din epocă nu o cunoșteau în întregime.

Documentele desecretizate de CIA rămân, deocamdată, una dintre puținele surse care permit o reconstituire detaliată a celor opt ani în care munții Apusenilor au fost, în tăcere, o componentă a programului nuclear sovietic.