La bariera târgului Botoșani au căzut, în anul 1907, primii 4 morți. Alți 7 oameni au rămas întinși în praf, răniți. Soldații care păzeau bariera trăseseră în țăranii și în mahalagiii care îi atacaseră.
A fost doar începutul represiunii Răscoalei de la 1907. Zece zile mai târziu, cu infanterie, cu cavalerie și cu tunuri, țara avea să fie „pacificată”. Câți oameni au murit între aceste două momente nu se știe nici astăzi — și există un motiv anume pentru asta.
O țară care fierbea
În februarie-martie 1907, regatul României fierbea. Totul a pornit de la țăranii din județul Botoșani, iar mișcarea s-a întins apoi în toată țara. Înarmați cu tot ce găseau prin jurul casei, oamenii devastau conacele, casele arendașilor și orașele din vecinătate.
Nemulțumirile se strânseseră ani de-a rândul. Sărăcia, lipsa de pământ și obligațiile tot mai mari apăsau ca un jug greu pe spinarea oamenilor pământului. Țăranii, analfabeți și săraci în mare parte, erau păcăliți la împărțeala pământurilor și exploatați de moșieri și de arendași.
Scânteia a fost aprinsă la Flămânzi. Acolo, arendașul evreu Mochi Fischer — care ținea în arendă moșiile boierilor plecați în străinătate — a refuzat să încheie învoielile agricole. Atât specialiștii, cât și oamenii vremii spuneau că răscoala a avut, la rădăcină, un puternic accent antisemit.
Era ultima mare răscoală țărănească din Europa. Autoritățile au fost depășite complet. Guvernul conservator al lui Gheorghe Grigore Cantacuzino a clacat.
Un nou guvern și un plan pus la punct într-o singură săptămână
La 12 martie 1907 a fost ales un nou guvern, de această dată liberal, condus de către D.A. Sturdza. Generalul Alexandru Averescu — viitorul erou al Primului Război Mondial — primea Ministerul de Război. Ion I.C. Brătianu era numit ministru de interne.
Cei doi s-au întâlnit și au elaborat planul de înăbușire a răscoalei. În zece zile, cea mai mare răscoală țărănească a secolului XX avea să fie zdrobită în sânge.
Planul a fost întocmit fără ezitare. Noul guvern a decretat mobilizarea generală, iar trupe de infanterie și de cavalerie au fost comasate în calea țăranilor sau trimise direct împotriva lor. Inclusiv artileria intra în plan.
Averescu însuși a explicat cum a fost construit, într-un memoriu adresat patriarhului Miron Cristea:
„În ziua de 13 martie, înţeleptul nostru suveran de atunci regele Carol I mi-a făcut înalta cinste de a-mi încredinţa conducerea Ministerului de Război, pentru restabilirea ordinei în ţară, acordându-mi şi întreaga sa încredere.Mi-am întocmit numaidecât planul de acţiune în cursul unei singure săptămâni, după punerea lui în aplicaţiune, ordinea era restabilită.La prima şedinţă a Consiliului de Miniştri, preşedintele de minister m-a înştiinţat că Parlamentul m-a împuternicit să proclam starea de asediu. Am luat act de această comunicare, dar am declarat că nu am deloc intenţiunea să uzez de starea de asediu şi faptele au dovedit că în adevăr măsurile de rigoare înrăutăţeau în loc de a îmbunătăţi starea de lucruri.”
Deși nu s-a dorit recurgerea la măsurile prevăzute de starea de asediu, lucrurile aveau să scape de sub control.
Oameni împușcați și gospodării rase de pe fața pământului cu tunul
Cele mai grave incidente s-au petrecut în Oltenia. Acolo, Corpul I de armată, condus de generalul Petru Năsturel, a făcut prăpăd în satele de răsculați. Chiar generalul Averescu a notat atrocitățile și a luat măsuri:
„Din nenorocire, comandantul Corpului I de armată influenţat de teroarea care cuprinsese pe arendaşii şi proprietarii din Oltenia, a dat din iniţiativa sa ordine foarte severe care aplicându-se au provocat o reacţiune cu adevărat sălbatecă.Au fost incendieri, omoruri, schingiuiri, violuri de femei şi fete, în sfârşit orori. Cum am aflat de acest lucru, am dat ordin prin telegraf a se pune capăt oricărei acţiuni de reprimare fără aprobarea mea personală şi tot prin telegraf am chemat pe cei doi comandanţi de divizie pentru a le cere socoteală pentru derogarea de la ordinele şi instrucţiunile mele.”
Omorurile au continuat în toată țara, în ciuda apelului la moderație despre care vorbea Averescu. Dintr-un raport al generalului Lambrino, trimis Ministerului de Război și Ministerului de Interne, represiunea apare contabilizată sec, sat cu sat:
„Sectorul regimentului 5 roşiori. În Salcia împuşcat 5 capi de răscoală, distrus casele a trei răsculaţi. În Cătunele împuşcat 3 capi de răscoală. În Pristol împuşcat 7, distrus 5 case. În Gârla Mare împuşcat 3, distrus 12 case. În Jiana Veche împuşcat 5, distrus 4 case. Restul satelor linişte.”
Era doar o mică parte din acel raport și din totalul celor împușcați și al caselor de țărani distruse. Istoricii arată că s-au folosit și tunurile. Profesorul universitar doctor Ioan Scurtu o confirmă pe pagina sa:
„Atât în timpul răscoalei, cât şi după înăbuşirea acesteia, s-a desfăşurat o amplă campanie de pedepsire a „capilor” răscoalei, precum şi a satelor în care s-au înregistrat cele mai mari violenţe. Pentru intimidarea ţăranilor s-a tras cu tunurile asupra acestor sate, distrugându-se numeroase gospodării.”
După zece zile, cu soldații și cu tunurile, țara fusese „pacificată”. Regele Carol I a mulțumit armatei, care, în viziunea sa, se ridicase la înălțimea chemării.
Schingiuri, bătăi, condamnări
Dacă arendașii și moșierii puteau, în sfârșit, răsufla ușurați, pentru țăranii răsculați calvarul abia începea. Soldații și oamenii puși să-i ancheteze și să descopere „capii” revoltei au comis, așa cum arată o serie de documente ale vremii, atrocități. Țăranii erau bătuți și efectiv călcați în picioare.
Un revizor școlar din fostul județ Romanați a lăsat o descriere greu de citit:
„În ziua de 16 martie au început bătăile. Intrevenţiile mele să nu se bată fără cercetări prealabile au fost zadarnice. Se începea cu palme, lovituri de pumni în fălci până le umpleau gurile de sânge, îmbrânceli, snopeli până cădeau şi atunci jandarmii şi soldaţii jucau pe ei”
Alți țărani erau anchetați crunt, duși în orașe, bătuți și apoi condamnați la „ocnă”. Acasă rămâneau mai ales femeile și copiii, care sufereau crunt: nu mai avea cine să-i întrețină, iar sărăcia se adâncea.
Câți țărani au murit, cu adevărat, în 1907?
Ce spun documentele oficiale și istoricii de azi
Și totuși, întrebarea de la început rămâne în aer: câți țărani au murit, de fapt?
Nici astăzi numărul exact al celor uciși în timpul represaliilor de la 1907 și după ele nu este cunoscut. Ziarele vremii avansau cifre pe care istoricii le consideră fanteziste. Specialiștii cred, în plus, că cifrele publicate au fost o manipulare politică, îndreptată împotriva adversarilor și, mai ales, împotriva guvernului liberal.
În ziarul „Adevărul”, Constantin Mille a avansat cifra de 11.000 de morți. Gazeta „Facla”, condusă de N.D. Cocea, mergea mai departe, la 12.000 de victime. Ioan Scurtu explică miza din spatele acestor numere:
„Evident, aceste cifre nu rezultau în urma unor analize a documentelor sau a cercetărilor de teren; ele aveau mai curând menirea de a lovi în PNL şi în special în Ion I.C. Brătianu, acuzându-i de omoruri „inutile” pornite dintr-o ură împotriva ţăranilor”
Cifra de 11.000 avea să fie preluată mai târziu în comunism, mai ales de Roller. La capătul opus al scalei, gen. Averescu — în același memoriu către patriarhul Cristea — vorbește despre doar 2.500 de victime în toată țara, militarii uciși incluși.
Documentele oficiale ale guvernului Sturdza consemnau, pentru perioada represiunii, 421 de morți, 112 răniți și 1.751 de arestați — cifre pe care numeroși istorici le consideră însă subevaluate. Estimările serioase de astăzi se așază, în general, între câteva sute și 2.000–2.500 de victime, cifra de 11.000 fiind privită ca o exagerare de presă, preluată ulterior de propaganda comunistă.
Paradoxul e că o parte importantă a documentelor s-a păstrat — dosarul centralizat de Carol I a fost publicat de Mihai Roller în 1949 —, însă datele pe care le conțin sunt considerate incomplete față de amploarea represiunii, ceea ce întreține disputa până astăzi.
Și mai există o umbră peste întreaga poveste: cele mai sensibile dosare ale represiunii au dispărut.
„Este foarte probabil ca numărul exact al victimelor să nu poată fi stabilită, datorită faptului că cele mai importante dosare privind represiunea au dispărut. În 1912, ministrul de Interne Alexandru Marghiloman a constat că din arhiva instituţiei pe care o conducea lipseau 30 de dosare din anul 1907. Imediat, conservatorii au declanşat o virulentă campanie împotriva liberalilor, acuzându-i că au sustras dosarele care conţineau documente despre „instigaţiile la răscoală” ale PNL, precum şi ordinele de „măcelărire în masă” a ţăranilor date de guvern”
Aici se închide analiza pornită de la bariera Botoșaniului. Cele mai importante dosare ale represiunii au dispărut, iar într-o discuție cu Marghiloman regele Carol I a spus că, de fapt, acestea se aflau la el. Iată de ce, la peste un secol distanță, întrebarea din titlu rămâne fără un răspuns sigur: nu știm, și probabil nu vom ști niciodată, pe câți țărani i-a ucis cu adevărat Armata Română în 1907.
(FAQ) Întrebări frecvente despre Răscoala de la 1907
Câți țărani au murit cu adevărat în Răscoala de la 1907?
Unde a izbucnit Răscoala de la 1907 și care au fost cauzele ei?
Cum a fost înăbușită răscoala și de ce s-a folosit armata?
De ce nu se cunoaște numărul exact al victimelor?
Ce s-a mai descoperit în Istorie & Arheologie?
Generalul SS care a ucis 50.000 de oameni în două zile, dar a ajuns primar și deputat în Germania
Nagasaki nu trebuia să fie a doua țintă a bombei atomice. De ce au murit zeci de mii de oameni într-un oraș de rezervă
Rotirea cadrelor în comunism: un document CIA arată cum îi ținea Ceaușescu cu picioarele pe pământ pe „semi-zeii” din subordine
Din ordinul lui Lenin: adversarii bolșevicilor, expulzați sub deviza „Cine nu este cu noi este împotriva noastră”
