Studenții voiau să-l colinde pe Ceaușescu în Ajunul lui 1968. Ion Iliescu a numit episodul „golănie studențească”

În seara de Ajun a anului 1968, la un cămin studențesc din București, fetele lăsau să atârne pe la ferestre suluri de hârtie, iar câteva zeci de băieți de la Politehnică, sosiți din Grozăvești, le aprindeau de jos. Spre miezul nopții, grupul a pornit cu torțe și cu Hora Unirii prin piețele din centrul Capitalei. A doua zi după Crăciun, Ion Iliescu, pe atunci liderul Uniunii Tineretului Comunist (UTC), aduna conducerea organizației, iar studenta care pornise colindul devenea, în vorbele lui din acele zile, capul „golăniei studenţeşti”.

Același om avea să fie prezentat, după căderea regimului comunist, ca o victimă a lui Ceaușescu, îndepărtat din vârful partidului în 1971 pentru „intelectualism”. Dar dincolo de legenda postdecembristă a disidenței timpurii, arhivele partidului nu consemnează nicio urmă de frondă. Ele schițează un cu totul alt portret: cel al unui activist devotat liniei oficiale care, departe de a fi o victimă, nu s-a sfiit să orchestreze el însuși epurarea celor bănuiți de nesupunere.

Un optimist într-un aparat care cerea asprime

La începutul anilor ’70, scoaterea unor activiști din prim-plan era o metodă curentă de conducere pentru Ceaușescu, iar cazul Iliescu se înscrie în același tipar. Dumitru Popescu, unul dintre ideologii de vârf ai PCR, l-a portretizat în primul volum al memoriilor sale, Cronos autodevorându-se… Aburul halucinogen al cernelii. Iliescu apare acolo drept „Zâmbăreţul” care înviora ședințele Secretariatului cu un optimism și o bună dispoziție mereu prezente, „copilul teribil” al cercului restrâns care lua deciziile, un om cu alură de „băiat bun” în orice epocă.

Un asemenea profil pare să nu-i fi dat lui Ceaușescu siguranța pe care o căuta. Liderul voia ca viața românilor să poarte amprenta fermității și a intransigenței, animată de avânt revoluționar, iar temperamentul lui Iliescu nu-l convingea că are alături omul potrivit pentru o asemenea misiune.

Parcursul celui care avea să conducă propaganda partidului nu conține ezitări față de linia oficială. Ședința convocată de Iliescu, ca șef al UTC, a doua zi după Crăciunul lui 1968 o arată limpede. Contextul era efervescența liberalizării, iar felul în care s-a desfășurat întâlnirea spune mult despre omul care o conducea.

Noaptea colindului, în amintirea Anei Șincai

În Ajun, studenții umblaseră cu colindul prin București. Ana Șincai, studenta pe care conducerea UTC o socotea inițiatoarea, a reconstituit noaptea în textul „Cum am devenit instigatoarea numărul 1”, semnat împreună cu istoricul Adrian Cioflâncă și publicat de Revista „22” la 22 decembrie 2006.

Primul episod s-a petrecut chiar la cămin: „Fetele din cămin derulau suluri de hârtie de la ferestre, iar băieţii de la Politehnica, câteva zeci, veniţi din Grozăveşti, dădeau foc la hârtie de jos. Era o atmosferă plăcută. De acolo, spre miezul nopţii, am plecat mai mulţi să colindăm şi la alte cămine.” Pe drum, coloana a crescut: „Pe parcurs s-a alăturat un grup masiv de studenţi veniti din Grozăveşti. Prima destinaţie a fost căminul din Piaţa Kogălniceanu, unde am dansat Hora Unirii şi am aprins torţe. Am mers apoi în Piaţa Universităţii, unde am dansat din nou Hora Unirii.”

Participanții nu vedeau în horă nimic subversiv: „Ajunul Crăciunului era numit atunci «sărbătoare folclorică natională» şi nu ne-am închipuit că Hora Unirii poate să fie un delict naţional.” Traseul a inclus și o oprire lângă o reprezentanță diplomatică, iar la final grupul și-a propus o destinație neobișnuită: „În drum, am trecut pe lângă Ambasada Cehoslovaciei, unde am ovaţionat şi i-am lăudat pe cehoslovaci pentru Primăvara de la Praga. Le-am spus colegilor că trebuie să mergem să-l colindăm pe Ceauşescu, ca să-si dea seama că nu avem intenţii rele”.

Două versiuni ale aceleiași nopți

În fața membrilor Biroului CC al UTC, Iliescu a prezentat altă poveste. În relatarea lui, totul pornise de la un „aşa-zis colind” și se încheiase lângă ambasada Statelor Unite, unde „cetăţeanca (fiind vorba despre Ana Şincai) a început să strige ,«Libertate, libertate pentru studenţi!»”.

Dintre cele două variante, mărturia Anei Șincai este confirmată de logica internă a aparatului. Iliescu avea nevoie de pretextul ambasadei americane pentru a fabrica o culpă ideologică clasică — trădarea în favoarea „imperialismului occidental”. În realitate, scandările pro-Cehoslovacia atingeau punctul cel mai nevralgic al regimului: Ceaușescu respinsese invazia sovietică la nivel extern, dar se temea îngrozit ca ideile democratice ale Primăverii de la Praga să nu contamineze studențimea din România.

Tradiția, pusă sub acuzare: destituiri și Spitalul 9

Omul care avea să devină mai târziu promotorul „comunismului cu faţa umană” dădea vina, în 1968, pe obiceiurile folclorice. „Cultivăm tradiţii ale poporului dar de ce în ajunul Crăciunului?”, întreba el, iar retorica s-a încheiat pe loc cu o decizie: conducerile celor două publicații adresate tinerilor și studenților, Scânteia tineretului și Amfiteatru, au fost demise. Măsura era prezentată public ca un imbold pentru o muncă de propagandă mai bună.

Pentru șefii celor două redacții, decizia a însemnat o „marginalizare” în toată regula. Iliescu a acționat după aceleași reflexe ale vigilenței de partid care funcționau în întregul aparat.

Tot ca urmare a „golăniei studenţeşti”, regimul a decis ca, pe viitor, elevii și studenții să fie trimiși obligatoriu în vacanța de iarnă înainte de Crăciun, pentru a împiedica orice adunare spontană în cămine.

Pentru Ana Șincai, prețul a fost disproporționat de dur: colindul din Ajun s-a încheiat cu o anchetă necruțătoare, un proces penal și trimiterea la tratament psihiatric forțat la Spitalul 9 — metoda prin care aparatul își declara contestatarii drept alienați mintal.

Aplauzele de la Congresul al X-lea

Un alt punct câștigat în ascensiunea lui Iliescu a venit la Congresul al X-lea al PCR, desfășurat în august 1969, prin impresia lăsată de discursul său. Era congresul la care Gheorghe Apostol, membru al Comitetului Executiv și lider al sindicatelor, fusese „denunţat” de Constantin Dăscălescu, activistul care avea să ajungă prim-ministru în anii ’80.

Ion Iliescu nu lucrase „nemijlocit” cu Apostol, căzut în dizgrație, după cum avea să explice el însuși, așa că și-a construit intervenția pe altă temă. Liderul UTC a „dezaprobat apucăturile unor familii de demnitari – soţii şi copii – care depăşeau orice norme de decenţă, îşi afişau sfidător bunăstarea, în contrast cu viaţa oamenilor şi climatul din societate”, potrivit propriei relatări din volumul de dialoguri cu politologul Vladimir Tismăneanu, Marele şoc din finalul unui secol scurt.

Sala l-a aplaudat la scenă deschisă. Elena Ceaușescu, aflată în primul rând, s-a ridicat entuziasmată să-l felicite. Prin tonul de modestie și disciplină de partid, Iliescu părea atunci un sprijin pe care soții Ceaușescu se puteau bizui.

O recomandare cu rezerve

În februarie 1971, tot la propunerea lui Ceaușescu, Iliescu a devenit secretar al Comitetului Central. „De Iliescu eu nu vreau să spun nimic”, a spus secretarul general în recomandarea sa, în care lauda venea împreună cu o observație: „Este un tovarăş bun, îl cunoaşteţi cu toţii. Are şi el însă lipsuri care s-au manifestat. De fapt, şi el într-adevăr trebuie să studieze chiar mai bine problemele muncitoreşti, să meargă mai mult şi să cunoască chiar mai bine aceste probleme. Încă n-am hotărât dar poate i se va da munca cu propaganda”.

Dan Marțian, singura dispută cu Ceaușescu

Din stenogramele ședințelor reiese un singur episod în care Iliescu a avut curajul să-i țină piept lui Ceaușescu: sprijinul acordat lui Dan Marțian ca succesor la conducerea tineretului. Marțian avea să devină, din iunie 1990, primul președinte al Camerei Deputaților de după moartea lui Ceaușescu.

Marțian absolvise o școală de cooperație, își luase licența în științe economice la București și apoi pe cea în istorie la Moscova, iar veniturile lui proveneau exclusiv din salariul de partid. Ceaușescu nu-l agrea. Voia la UTC un „tehnician”, „pentru că celălalt (respectiv Marţian) este filozof şi filozof nu vrem la UTC”.

Cu sprijinul lui Leonte Răutu, vechi ideolog al partidului, Ion Iliescu și-a impus prietenul. Marțian a condus UTC din martie 1971 până în octombrie 1972, când o nouă restructurare decisă de Ceaușescu l-a înlocuit cu Ion Traian Ștefănescu. Noul șef fusese șef de promoție la Facultatea de Drept din București în anul Congresului al IX-lea al PCR și întruchipa „tehnicianul” format de România socialistă, fără stagii profesionale sau de îndoctrinare în Uniunea Sovietică.

Județul, ultima probă a carierei de activist

Plecarea lui Iliescu din vârful partidului a urmat un traseu obișnuit, fără legătură cu vreo disidență. La 15 iulie 1971 a fost eliberat din funcția de la centru și trimis la Comitetul județean Timiș, ca secretar cu propaganda.

În cariera celor „veniţi la masa pusă”, mutarea în teritoriu era o etapă firească. După avansări în structurile de tineret sau în Direcția Superioară Politică a Armatei (DSPA), cei socotiți merituoși erau repartizați în secretariatele comitetelor județene de partid. Acolo dădeau examenul final al unui lider comunist: mobilizarea muncitorilor și a țăranilor pentru îndeplinirea sarcinilor partidului.

La începutul anilor ’70, Iliescu nu era singur în această situație. Ion Dincă a fost trimis în fruntea județului Argeș, iar în aceeași perioadă Iosif Banc ajungea la județeana Mureș și Miu Dobrescu la Iași. Acești activiști erau prezentați ca oameni ai proletariatului, pe când Iliescu putea invoca în biografia sa revoluționară doar două stagii de voluntariat pe șantierele tineretului, unde, după toate aparențele, s-a ocupat de agitație și de hârtii, iar târnăcopul și lopata au rămas în alte mâini.

Mitul „intelectualismului” și reproșul real al lui Ceaușescu

După 1989, în registrul discursului Frontului Salvării Naționale, acuzația de „intelectualism” adusă de Nicolae Ceaușescu a fost citită ca reproșul făcut unui intelectual că i-ar fi favorizat pe intelectuali. Textul original spune altceva. La consfătuirea din 9 iulie 1971 cu activul de partid din domeniul ideologiei, Ceaușescu formula critica astfel: „Tovarăşul Iliescu a lucrat cîţiva ani la tineret – pînă acum cîteva luni. (…) Numai de a vorbi la general că trebuie să educăm tineretul, nu se poate! Tovarăşul Iliescu are şi el o răspundere pentru lipsurile care s-au manifestat în organizarea activităţii în rîndul tineretului. În această activitate s-a introdus un spirit «intelectualist», funcţionăresc, de neglijare a tineretului muncitoresc, de nesocotire a rolului său – şi aceasta în timpul cînd tovarăşul Iliescu a condus munca”.

Mutarea la Timiș din 1971 nu a fost exilul unui disident, ci traseul standard de călire al aparatului de partid — același pe care au fost trimiși activiști duri precum Ion Dincă sau Iosif Banc. Adevărata marginalizare nu a fost cea suferită de Ion Iliescu, ci cea pe care el însuși a orchestrat-o în Ajunul lui 1968, când a transformat o Horă a Unirii din Piața Universității în prima „golănie” pedepsită exemplar din cariera sa.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU