Moartea lui Suleiman Magnificul, secret de stat 48 de zile: cum a ținut-o ascunsă marele vizir

În septembrie 1566, după ce oastea otomană cucerise cetatea maghiară Szigetvar, totul părea să urmeze ritualul obișnuit al victoriilor lui Suleiman Magnificul. Curierii plecau cu scrisori către hanul tătarilor, către șeriful Meccăi și către șahul Persiei. Soldații își zăreau sultanul la fereastra cortului, cu privirea spre trupe, masa îi era adusă la orele știute, iar muzicanții îi cântau de afară.

Abia după trecerea Savei, la 48 de zile distanță, oastea avea să afle că la fereastra aceea stătuse trupul unui om mort cu câteva ore înaintea asaltului final.

Ultima campanie a unui împărat măcinat de boală

Suleiman I domnea din 1520. Occidentalii i-au spus Magnificul, turcii l-au numit Legiuitorul, iar pentru Europa cei 46 de ani de domnie, încheiați în 1566, au însemnat un lung șir de victorii otomane urmărite cu spaimă. În 1529, armatele lui ajunseseră pentru prima dată sub zidurile Vienei. Spre sfârșitul vieții, sultanul a mai organizat o mare expediție, ultima, pentru a-l supune pe Maximilian al II-lea de Habsburg, împăratul romano-german (1564–1576) care revendica Ungaria otomană.

Ordinul de mobilizare pentru campania de vară, îndreptată spre Viena, a fost dat în iarna lui 1566. Sultanul avea atunci 71 de ani — la moarte îi mai lipseau doar două luni până la împlinirea vârstei de 72, așa cum nota o reconstituire a publicației Al Jazeera — și urma să conducă oastea în persoană, alături de marele vizir Sokollu Mehmet Pașa. Recrutat prin devșirme, tributul de copii impus în Balcani, Sokollu urcase până la funcția de mare vizir, pe care o deținea din iunie 1565.

Guta îi umflase picioarele, trupul i se încovoiase, iar chipul palid și-l ascundea sub fard; se pare că suferea și de un cancer intestinal. Moise Hamon, medicul său personal, evreu, i-a administrat o vreme opiu pentru a-i domoli durerile, până când ceilalți medici, musulmani, au interzis tratamentul din motive religioase. Hamon provenea dintr-o familie de medici originară din Granada, stabilită la Istanbul după expulzarea evreilor din Spania; murise însă în jurul anului 1554, semn că durerile cronice îl măcinau pe sultan de mai bine de un deceniu.

De la moartea Roxelanei, soția pe care o iubise, în 1558, nici sufletul nu-i mai era împăcat. Sub presiunea intrigilor de la curte, poruncise uciderea marelui vizir Pargali Ibrahim Pașa, prietenul său din copilărie, în 1536, apoi a doi dintre fiii săi, Mustafa în 1553 și Baiazid în 1561. În 1565 venise și înfrângerea de la Malta, unde flota otomană fusese respinsă de Cavalerii Ioaniți, aceiași cărora Suleiman le smulsese Rodosul cu 43 de ani înainte.

Drumul spre Szigetvar

Pe 1 mai 1566, sultanul a ieșit din Istanbul în fruntea armatei, călare pe un armăsar impunător. N-a rămas mult în șa: a trecut curând într-o caleașcă, apoi într-o litieră. Suleiman revenea pe cal doar când străbătea localități mai însemnate sau când trebuia să dezmintă zvonurile.

Ioan Sigismund Zapolya, regele Ungariei și adversarul lui Maximilian de Habsburg, a fost întâmpinat lângă Belgrad de un sultan așezat pe tronul său de aur. În aceeași postură, care trăda cât de mult suferea, s-au desfășurat și audiențele acordate solilor regelui Franței, Carol IX.

Ținta imediată era cetatea Eger, ultimul bastion înaintea Vienei. Pe parcurs, planul s-a schimbat: garnizoana de la Szigetvar, condusă de Nikola Zrinski (Miklos Zrinyi), îi tot hărțuia oastea, iar sultanul a decis să asedieze cetatea. Nobil croat, fost ban al Croației și Slavoniei, Zrinski comanda cetatea din 1561.

Raportul de forțe părea să fi decis totul dinainte: o cetate mică, cu aproximativ 3.000 de apărători (unele estimări coboară la circa 2.300) — adică un singur oștean la peste 30 de asediatori —, în fața unei armate colosale de peste 100.000 de turci, tătari și moldoveni. Asediul s-a întins însă pe aproape o lună, din primele zile ale lui august până la începutul lui septembrie. Când a înțeles că nu mai poate evita căderea, Zrinski a aprins depozitele de pulbere ale cetății, iar explozia a ucis câteva mii de turci. Cucerirea Szigetvarului le-a adus în cele din urmă otomanilor victoria, cu prețul unor pierderi grele.

Un stăpân care nu mai ieșea din cort

După victorie, viața taberei a continuat după tiparul cunoscut, cu scrisori de biruință, cu sultanul văzut la fereastră și cu muzicanții cântând în afara cortului. Primele semne de îngrijorare au apărut când Suleiman a renunțat în ultima clipă să ia parte la prima rugăciune de vineri ținută în moscheea abia ridicată la Szigetvar. Divanul imperial s-a întrunit a doua zi, iar sultanul i-a urmărit lucrările dintr-o încăpere separată. Câtă agitație apăruse în rândul trupelor, și nu fusese mare, s-a stins în totalitate pe 18 octombrie, odată cu plata soldei.

Cu reparațiile cetății încheiate și sezonul de război pe sfârșite, sultanul a hotărât revenirea în capitală, promițând că se va întoarce la primăvară. Coloana a pornit cu toată pompa unui mare cuceritor, în bubuitul tobelor și sunetul trâmbițelor, sub steaguri cu versete din Coran, cu dregătorii călare în jurul caleștii imperiale. Periodic, lângă caleașcă apărea marele vizir, venit să se sfătuiască cu sultanul.

Adevărul rostit după trecerea Savei

Secretul a ieșit la iveală abia după ce oastea a trecut Sava, la decizia marelui vizir. Era încă noapte, cu câteva ore înainte de ivirea zorilor, când în jurul caleștii imperiale, în locul unde se țineau de obicei apropiații sultanului, s-au auzit vocile unor cântăreți care invocau numele lui Allah și recitau din Coran. Pentru oștenii care îl crezuseră viu, anunțul morții lui Suleiman a fost o zguduire.

Moartea survenise în noaptea de 6 spre 7 septembrie, cu câteva ore înainte ca armata să pornească asaltul decisiv asupra Szigetvarului, cetate căzută în ziua următoare. Între acea noapte și anunțul lui Sokollu trecuseră 48 de zile.

Înscenarea fusese pusă la punct cu multă abilitate de marele vizir. Lângă deschiderea cortului, pe un pat și sprijinit în perne, veghea trupul sultanului: pentru a opri descompunerea în săptămânile de arșiță, organele interne îi fuseseră scoase și îngropate în secret, iar trupul fusese îmbălsămat și învelit în pânzeturi îmbibate cu uleiuri parfumate. Privit de la distanță, prin faldurile pavilionului, părea că stăpânul veghează încă asupra taberei. Mâna care redactase scrisorile de biruință era a lui Sokollu, bun cunoscător al scrisului defunctului. Pe drumul de întoarcere, rolul l-a preluat un om viu: un paj bosniac cu trăsături apropiate de ale lui Suleiman, pus să poarte veșmintele imperiale, era interlocutorul cu care marele vizir stătea de vorbă la caleașcă.

Calculul lui Sokollu: un tron fără drept de primogenitură

O tăcere atât de lungă mergea împotriva prescripțiilor islamice, care cer ca defunctul să fie înmormântat până la apusul Soarelui. Primul motiv era evident: o moarte anunțată în ajunul asaltului i-ar fi făcut pe soldați să renunțe la orice acțiune militară. Al doilea motiv ținea direct de mecanismul succesiunii otomane, pe care marele vizir îl cunoștea în cele mai mici detalii.

Legea primogeniturii (conform căreia primul născut – în mod tradițional primul fiu – este moștenitorul, excluzându-i pe frații mai mici), care funcționa în statele europene, lipsea la otomani: teoretic, orice fiu al sultanului avea dreptul la tron. De aici veneau două deznodăminte posibile: fie pretendenții recurgeau la fratricid (adică se omorau între ei), iar supraviețuitorul devenea sultan, fie declanșau războaie civile care pustiau imperiul. Un exemplu elocvent este Mehmed al III-lea, care și-a ucis 19 frați pentru a urca pe tron.

Practica fratricidului a dispărut abia în secolul al XVII-lea, odată cu introducerea sistemului kafes („cuşcă”). Sultan ajungea cel care reușea să-i atragă de partea lui pe demnitarii cei mai influenți (aga ienicerilor, eunucul negru care păzea haremul) sau cel a cărui mamă deținea cea mai mare putere, căci începând cu Roxelana palatul ajunsese să fie condus de mama sultanului, Sultana Valide, ori de soția acestuia. Ceilalți frați trăiau izolați în camerele lor din palat („cuştile”) și ieșeau de acolo pe tron doar dacă fratele domnitor murea.

În 1566, Selim era singurul fiu rămas în viață al lui Suleiman, după ce Mustafa și Baiazid fuseseră uciși cu câțiva ani înainte; ceilalți doi frați, Mehmed și Cihangir, muriseră și ei mai devreme. Pe hârtie, moștenirea tronului nu ridica mari dificultăți. Obstacolul era distanța: când tatăl a murit, Selim se afla în Anatolia, iar proclamarea lui în fața armatei era esențială pentru a preveni o revoltă.

Legătura dintre cei doi bărbați era veche: Sokollu comandase trupele lui Selim în conflictul cu Baiazid desfășurat între anii 1559–1561 și se căsătorise în 1562 cu o fiică a lui Selim. Solii marelui vizir au pornit spre Selim cu mesajul să se grăbească spre Belgrad, iar până la sosirea lui moartea tatălui trebuia să rămână ascunsă. Din acest motiv a ales Sokollu pentru dezvăluire drumul de după Sava, când oastea înainta spre Belgrad.

Selim II, sultanul care a lăsat frâiele vizirului

Dificultățile au continuat și după ce Selim a ajuns la Belgrad. Guvernarea nu-l interesa pe noul sultan: a trecut peste protocol, iar înalții demnitari ai imperiului n-au primit de la el darurile cuvenite. Pericolul unei revolte l-a determinat pe Sokollu să le trimită darurile din partea sa, iar în practică imperiul a ajuns să fie guvernat de marele vizir în locul sultanului poreclit „cel beţiv”.

Trupul lui Suleiman a luat-o înaintea armatei spre Constantinopol, unde ienicerii trebuiau calmați. Mormântul i-a fost așezat lângă cel al Roxelanei, alături de Suleymaniye, moscheea care îi poartă numele.

Cu Selim II începe declinul instituției sultanale, fiindcă el a fost primul sultan care a lăsat întreaga conducere în mâinile marelui vizir; Britannica notează că, înclinat mai degrabă spre plăceri decât spre guvernare, și-a încredințat treburile statului ginerelui său, Sokollu. Selim II a murit în 1574, iar marele vizir și-a păstrat funcția și sub fiul acestuia, Murad III (1574–1595), până în octombrie 1579, când a fost asasinat.

Timp de 48 de zile, imperiul fusese condus de un vizir care vorbea în numele unui mort, prin scrisori imitate și printr-un paj îmbrăcat în straiele sultanului. În anii care au urmat, același om l-a condus în numele unui sultan viu, care nu voia să guverneze.

Merită să știe și alții asta?

Votează dacă ți-a plăcut articolul.

DA NU